Europa monetara: unificare sau integrare? Ce solutie asteptam de la Bruxelles?

De la summitul de la Bruxelles se asteapta astazi comunicarea solutiei germano-franceze pentru depasirea crizei datoriilor din zona Euro. Rezultatele intelegerii germano-franceze sunt baza cooperarii monetare din Europa. Insa cat de europeneana poate fi aceasta solutie, elaborata doar de doua state pentru un intreg continent? Principiile fundamentale ale UE, de reprezentanta degresiva, conform careia statele mari sunt relativ subreprezentate iar cele mici relativ suprareprezentate in institutiile decizionale ale Uniunii, au devenit istorie.

In ce ar putea consta egoismul Germaniei din zona Euro precum l-a numit recent Sarkozy? Politic corect asociem UE cu pace si Euro cu bunastare; Ideea integrarii monetare in Europa sub conducerea Germaniei insa nu este atat de noua pe cat am tinde sa credem. Deoarece Eurosistemul – in ciuda unui nume comun al monedei – nu este o uniune monetara clasica, care sa respecte ca si arhitectura si structura principiile unei uniuni monetare optime, am face bine sa analizam ceva mai profund istoria acestui mecanism greu de inteles.

De ce il lauda Keynes pe guvernatorul Reichsbankului?
Odata cu victoria armatei germane aspura Frantei in iunie 1940 au fost elaborate si mai multe modele de cooperare monetara in tarile ocupate. Insasi John Maynard Keynes a afirmat in 1940 la adresa guvernatorului Reichsbankului: „The most definite of the German plans, so far, is the currency scheme of Dr. Funk”. Keynes mai precizeaza urmatoarele: „If Funk’s plan is taken at its face value, it is excellent…”. Aceste cuvinte alese la adresa lui Walther Funk ne arata relevanta modelului de reglementare a platilor in Europa prin cliringul dezvoltat in al Treilea Reich. Dar care este elementul comun cu Eurosistemul?

De o deosebita importanta a fost experienta Germaniei in Polonia. O analiza a expertilor germani din 1940, despre noua ordine monetara in Europa de dupa razboi (R 2501/7015) considera necesar ca in tarile ocupate Germania sa duca o politica de crestere a creditelor si a masei monetare. Un nivel ridicat al preturilor ar fi favorabil pentru exportul de produse germane si ar fi un instrument considerabil pentru dezindustrializarea tarilor ocupate. Dupa introducerea Reichsmakrului in Polonia ocupata, Reichsbankul a constatat pe urma acestiei politici monetare un reflux inflationist in Germaniei si a desci sa retraga Reichsmarkul din Polonia, urmand sa-l inlocuisca cu un Zloti nou, administrat de Germania. In acest mod cresterea creditelor si a masei monetare in Polonia afecta doar economia poloneza insa nu si cea germana. Compartimentarea unei zone monetare si infintarea unui model economic care sa separe elegant libera circulatie a marfurilor de circulatia capitalurilor a insemnat un pas central in colaborarea monetara europeana.
Experimentele monetare ale celui de al Treilea Reich
Herbert Martini, din ministerul de economie al Reichului a concretizat aceste planuri. Tarile trebuiau sa-si pastreze structurile monetare nationale, care sa permita si in continuare dobanzi diferite, insa controlul aspura politicii de credit si emisiune monetara sa parvina Germaniei. Pastrarea unei banci nationale ar demonstra conform recomandarii expertului o oarecare independenta in politica externa a tarilor, chiar daca in realitate acestea ar fi asa de tare legate de Germania incat nu ar mai putea parasi sistemul de cliring. Originalitatea consta in fixarea unui curs de schimb intre Reichsmark si moneda tarilor asociate in clring care sa asigure o crestere a exporturilor germane si totodata o reducere a competitivitatii economiilor din tarile respective. Un comert european care sa asigure materie prima pentru industria germana si o larga piata de desfacere, insa fara a avea tangente cu rezervele valutare germane, au pus baza noului model comercial si valutar. In cadrul uniunii de clinring de la Belrin.

Un alt avantaj al acestui model consta in costurile reduse de administratie moneatra pentru Germania, acestea fiind suportate doar de tarile ocupate. Si actuala arhitectura a Eurosistemului este bazata tot pe un sistem de banci centrale nationale care functioneaza pe principiul decentralizarii operatiunilor, numite politic corect „sucursale ale BCE” si pe faptul ca nu se practica rate unitare ale dobanzilor.
Inflatia ar trebui combatuta prin aplicarea criteriilor germane de stabilitate
La recomandarea lui Walther Funk, cresterea preturilor ca urmare a unei politici germane de extindere a creditelor prin intermediul bancilor nationale a tarilor ocupate, inflatia ar trebui combatuta prin aplicarea criteriilor germane de stabilitate. Asadar Germania dorea sa beneficieze de o crestere a comertului cu tarile ocupate insa nu sa suporte si costurile aferente. Asa cum preciza Walther Funk in 1940, doar un comert european bazat pe cursuri fixe este in masura sa asigure Germaniei un excedent comercial, scutind economia germana de deprecierile valutare ale partenerilor comerciali.

Aceste criterii de stabilitate, care se regasesc astazi sub numele inofensiv de „criterii de la Maastricht”, se concretizeaza intr-o gama vasta de masuri fiscale impuse guvernelor pentru a reduce inflatia si deficitul bugetar. Atat in cadrul decontarilor prin cliring precum si in Eurosistem prin politica creditelor, instrumentele fiscale sunt elementele centrale de sterilizare monetara a unui excedent comercial german. Funk mai preciaza ca o asemenea colaborare monetara este in masura sa predetermine cresterea preturilor in tarile asociate, dar nu neaparat si o crestere a nivelului de trai a acestor tari.

In structura descentralizata a cliringului bancile nationale erau obilgate sa deconteze imediat prin varsaminte catre exportatori livrarile de marfuri catre Germania; de la introducerea monedei Euro pana in prezent exporturile germane in UE au crescut cu peste 60%, in timp ce scumpirea costurilor de productie la membrii de la periferie au dezindutrializat economiile si a dus la o crestere fulminanta a ratei somajului. Este foarte putin probabil ca aceste economii astazi sa poata deveni competitive la nivel european. Un nivel al dobanzii reale ridicate in tarile de la periferie scumpeste investitiile necesare pentru redresarea economiei.
Modelul Eurosistemuli este tributar modelului german
In consecinta, nimic nu ne impiedica sa apreciem faptul ca, din punct de vedere financiar, intre excedentele comerciale germane din zilele noastre si excedentele rezultate in urma derularii operatiunilor de cliring nu exista nicio diferenta. Herbert Martini recomanda aceasta politica de fuzinue monetara doar pentru tarile ocupate insa nu si pentru tarile care ar urma sa fie integrate in Germania, precum Austria si Cehia. Modelul Eurosistemuli este tributar modelului german, deoarece nici acesta nu este fundamentat pe modelul unei uniuni monetare bazate pe substitutie, ci pe fuziune.

Administratia monetara a Reichului nu a intentionat o uniune monetara bazata pe Reichsmark (substitutie) in intregul spatiu economic european, deoarece nu putea combate eficient pericolul infaltionist. O uniune monetara veritabila era prevazuta doar pentru tarile care urmau sa fie integrate in Germania. Precum rezulta din analizele materialului de specialitate, Göring intetiona ca in tarile integrate in Germania cursul de schimb al Reichsmarkului sa fie subapreciat fata de moneda nationala, pentru a asigura imediat o crestere a salariilor in Reichsmark, ceea ce ar spori popularitatea invaziei dar si totodata ar reduce competivitatea economiei, printr-o rata de schimb nefavorabila.

Rata de 1 Schilling la 0,47 Reichsmark a insemnat o apreciere a Schillingului cu 30% fata de ultimul curs oficial. In literatura de specialitate intalnim si in Eurosistem in momentul fixarii ratei de schimb fata de Euro, monede nationale supraapreciate. Firesc ca convertirea salariilor in Euro sporeste consumul de produse din import, scumpeste insa costurile de productie si reduce prin urmare competitivitatea economiei. Defapt si in Romania continua aceasta tendinta de supraapreciere a Leului, ca o politica ideala de dezindustrializare a tarii si desfintare de locuri de munca. Sub nicio forma, preciza Seraphim, directorul Institului Est-European din Breslau in 1941, nu trebuie ca Germania sa accepte dezvoltarea industriei electrotehnice si mecanice in sud-estul Europei. Materia prmia a „Hinterlandului” trebuie prelucrata doar de industria germana si nu la sursa.
Cum sa iesim din criza?
Propunerile unui nou plan Marshall pentru Europa ar trebui sa tin cont de acest sistem deficitar care sta la baza Eurosistemului. Trebuie sa admitem intrebarea, cat de echitabila si dreapta este Europa in zilele noastre, daca sub egida germana de colaborare monetara atat in anii 40 cat si in zilele noastre se produc tensiuni sociale. Care va fi viitorul tarilor de la periferia Europei, daca rata somajului la tinert in Spania, Portugalia, Italia si Grecia este aproape de 40%? Ce model va putea asigura o devzovltare economica durabila? Daca cliringul a fost atat de inspirator pentru Eurosistem, dece nu ar fi si planurile de promovare a relatiilor germano- europene pe masura tratatelor incheiate in anii 40?
Probabil nici Greciei si nici Spaniei nu le va ramane o alta alternativa de absorbtie de capital strain
Cu nenumarate ocazii am invocat tratatul asupra promovarii relatiilor economice germano-romane din 23.3.1939. Acel tratat cadru, considerat de catre Germania drept un tratat model pentru Europa a pus bazele integrarii economiei Romaniei in structurile de productie germane. Subordonarea economica a tarii prin infiintarea de concerne de stat mixte penrtu crearea, dezvoltarea, livrarea produselor agricole, silvice si a minereurilor a dat dovada de o anumita particularitate a colaborarii economice fara precedent. Pretul a fost dez-industrializarea Romaniei conform „Vierjahrespalnunlui” lui Göring si infintarea de structuri agricole. Probabil nici Greciei si nici Spaniei nu le va ramane o alta alternativa de absorbtie de capital starin si fonduri decat prin tratate caror aplicare sa scurcircuiteze institutiile suverane ale statului, aplicand direct normele si cerintele Germaniei.

Expertii Societatii de Studii Sud-Est europene (SOEG) au concluzionat in 1942 ca, pentru interesele industriei germane, este mai indicat sa se pastreze suveranitatea statelor sud-est europene, deoarece ar fi mai usor de dezindustrializat economia, de implementat diferite poltiici etc. fara lezarea mandriei nationale a acestor state. Dece nu lasam Grecia sa revina la Drahma, sa-si devalorizeze moneda si sa reduce deficitul comercial? Se teme Germania ca si alte tari ar urma si ca in scurt timp redistribuirea resurselor economice in Europa sa nu mai urmeze calea spre Berlin? Intr-o eocnomie libera, fiecare tara are dreptul sa se dezvolte dupa propiile reguli, sa se industrializeze si sa asigure propriilor cetateni un trai decenet, dar mai ales sa-si apere propriul interes.

Ca proaspeti cetateni ai UE nu facem prea mare diferenta intre integrare si unificare. In timp ce o unificare duce la o uniformizarea a niveluli de trai, integrarea dupa reta germana metine statul suveran la nivel de fictiune, in timp ce tensiunile sociale se impotrivesc nu unui dusman concret ci doar parametrilor austeritatii.

Radu Golban este politolog şi jurist, master in studii europene avansate si doctor în ştiinţe economice

Sursa: www.hotnews.ro

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.