Implicaţiile falimentului de stat la nivelul zonei euro

In contextul actualelor turbulente de pe piata financiara internationala au inceput sa fie adusi in discutie termeni care nu au fost uzitati de ceva vreme. Astfel, falimentul national a devenit un subiect foarte mult discutat. Kenneth Rogoff, profesor la Harvard, apreciaza ca, de foarte putine ori, cauza reala a falimentului national o reprezinta lipsa banilor; in Europa sudica de astazi, problema este vointa de a plati. El invoca drept exemplu Romania anilor 1980, care a fost supusa la mai multe ierni reci fara caldura pentru a restitui noua miliarde de dolari datorate bancilor internationale.

Daca ar mai fi asteptat cativa ani, Romania ar fi putut beneficia probabil de aceeasi clementa financiara de care s-au bucurat multe alte state la sfarsitul acelui deceniu. Concluzia finala este aceea ca desi o tara isi poate plati datoriile nu inseamna ca va si opta pentru asta. Sa vedem argumentele.

In 1998, Rusia trecea printr-un faliment national; in 2002 Argentina declara oficial falimentul national; in prezent, aceeasi problema a amenintat Grecia si continua sa ameninte Islanda si Ungaria
Inainte de a intra in hatisul speculatiilor privind falimentul de stat, facem aprecierea ca declararea starii de faliment (a unei firme, entitati publice sau unitati administrativ teritoriale, respectiv a unui stat) trebuie sa aiba la baza un cadrul legal national sau supranational (in cazul unor uniuni de state). Daca in cazul firmelor, entitatilor publice si unitatilor administrativ-teritoriale exista reglementari (la nivel national), in cazul falimentului de stat nu exista nici un act normativ care sa stipuleze conditiile in care se declara starea de faliment si modalitatile de solutionare.

Totusi, realitatea ne-a pus in fata faptului implinit: in anul 1998, Rusia trecea printr-un faliment national; in anul 2002 Argentina declara oficial stare de faliment national; in prezent, aceeasi problema a amenintat Grecia si continua sa ameninte Islanda si Ungaria. Aceste exemple ne permit sa opinam ca, teoretic, falimentul national este posibil, dar practic el nu este reglementat.
Deoarece nu s-a dat o definitie oficiala a termenului, vom incerca sa-l abordam prin substitutie. In sens juridic, falimentul este o procedura a dreptului comercial, creata de legiuitor in scopul de a administra si a se lichida, prin intermediul justitiei, patrimoniul unui comerciant-debitor care a incetat platile pentru datoriile sale comerciale.
O modificare a fluxurilor de capital poate atrage dupa sine o prabusire a monedei nationale asociata cu o crestere substantiala a presiunilor inflationiste
Transpus la scara unui stat, falimentul poate fi definit in maniere diferite:
– o criza acuta a balantei de plati ce poate antrena riscul ca statul sa ramana fara bani (balanta de plati se constituie a fi o evidenta statistica in care sunt inregistrate, pentru
o anumita perioada de timp, tranzactiile unei economii cu restul lumii; un deficit acut al balantei de plati presupune o diferenta negativa semnificativa intre sumele de bani ce ies din tara si cele care intra);
– imposibilitatea unui stat de a-si achita datoria nationala;
– incapacitatea unei tari de a-si onora obligatiile/platile in valuta aferenta importurilor pe care le-a contractat

In atari conditii, este admis faptul ca o modificare a fluxurilor de capital poate atrage dupa sine o prabusire a monedei nationale asociata cu o crestere substantiala a presiunilor inflationiste.

Apoi, o depreciere a monedei nationale afecteaza, la randul sau, balanta comerciala a statului; exporturile s-ar ieftini in timp ce importurile ar cunoaste aprecieri de preturi. Astfel, se poate vorbi de o depreciere a raportului de schimb ce conduce, implicit, catre o scadere a bunastarii sociale; dezechilibrele se amplifica, depasind cadrul pur financiar, trecand in plan economic si social. Aceasta deoarece cresterea ratei inflatiei presupune o crestere generalizata a preturilor si, implicit, scaderea puterii de cumparare a monedei nationale. Apoi, deprecierea monedei nationale antreneaza o reducere drastica a salariilor reale, respectiv o scadere a puterii de cumparare.

In conditii normale, in cazul tarilor dezvoltate, datoria externa se concretizeaza, in cea mai mare parte, in datorie publica;astfel, statul poate sa contracteze credite (prin emisiuni de titluri publice de imprumut in moneda nationala pe piata interna sau pe piata externa) cu scopul de a reechilibra balanta de plati prin fluxurile necesare de capital. Pe de alta parte, in conditii de criza, cand posibilitatile potentialilor cumparatori scad drastic, se poate ajunge la starea de incapacitate de plata a statului pentru (primele plati care raman descoperite fiind reprezentate de cheltuielile salariale din domeniul public, care au o pondere foarte mare in ansamblul cheltuielilor bugetare).
In situatia in care un stat membru s-ar declara in faliment, prima masura care s-ar impune ar fi identificarea mijloacelor proprii de redresare.
In schimb, in cazul tarilor in curs de dezvoltare, desi situatia poate fi asemanatoare (datoria externa sa fie reprezentata prioritar de datorie publica), posibilitatile de depasire a impasului sunt mai limitate; desi se poate recurge la aceeasi tehnica (emisiunea de titluri de stat), reusita acesteia depinde de gradul in care exista disponibilitatea/capacitatea/posibilitatea de a achizitiona titlurile de stat emise pentru atragerea de fonduri cu titlu de imprumut. Mai mult, in conditii de criza, posibilitatile de depasire a impasului sunt si mai mult limitate.

Dincolo de aspectele juridice de reglementare si consecintele declararii starii de faliment, din perspectiva demersului nostru ne intereseaza procedurile de depasire a unor astfel de situatii pentru tarile din zona euro.
In contextul amenintarilor care planeaza asupra unor state membre din zona euro, oficiali europeni sau reprezentanti nationali s-au limitat la a lansa afirmatii sau avertizari precum:
-falimentul unuia din statele membre in spatiul euro ar avea urmari negative asupra celorlalte state;
– daca un stat membru al zonei euro va intra in incapacitate de plata, intreaga uniune monetara s-ar putea prabusi, desi acest lucru este putin probabil;
– daca oricare dintre cele 16 state membre va intra in faliment, intregul sistem va intra in colaps.
In cele ce urmeaza vom contura ce ar insemna, concret, intrarea in incapacitate de plata a unui stat din zona euro si care vor fi consecintele asupra zonei euro.

In situatia in care un stat membru s-ar declara in faliment, prima masura care s-ar impune ar fi identificarea mijloacelor proprii de redresare. Cel mai la indemana se afla instrumentul monetar; astfel, acel stat ar proceda fie la contractarea de noi imprumuturi pentru atragerea fondurilor necesare, fie la punerea in circulatie a unei cantitati de moneda ce nu are acoperire in bunuri sau servicii (emisiune inflationista de moneda). Deoarece cea de-a doua procedura ar fi in total dezacord cu principiile zonei euro, consideram ca este inoportuna discutarea consecintelor.
Prima masura de protectie pentru zona euro ar fi identificarea si tratarea separata a bancnotelor statului respectiv
Ipotezele de redresare pot fi discutate in doua variante: a) mentinerea in zona euro si b) iesirea din zona euro.
a) Asa cum am mai apreciat, moneda euro prezinta particularitati de inseriere teritorial-statala; identificarea bancnotelor (in functie de tara si emitent) poate fi facuta pe seama numarului de serie alfanumeric (tarilor fiindu-le alocate cate o litera pentru inserierea bancnotelor proprii). In astfel de conditii, daca afluxul de capital se transpune intr-o prabusire a monedei euro si o crestere substantiala a presiunilor inflationiste la nivelul unui stat din zona euro, prima masura de protectie pentru zona euro ar fi identificarea si tratarea separata a bancnotelor statului respectiv. De exemplu, un euro emis de statul in cauza ar urma sa fie cotat inferior cursului euro specific intregii zone (un euro oficial ar echivala cu 1,4 euro apartinand statului falimentar X).

Apoi, deoarece deprecierea monedei afecteaza balanta comerciala a statului, tranzactiile statului falimentar cu celelalte state din uniune nu s-ar mai realiza la cursul oficial (curs fix), ci la noua valoare de referinta, aceasta deoarece ieftinirea exporturilor si scumpirea importurilor determina deprecierea raportului de schimb.
Astfel, statul falimentar X continua sa faca parte din uniune (dar practic este externalizat), continua sa foloseasca o moneda numita tot euro, dar cu parametri total diferiti de moneda euro comuna celorlalte state din uniune.
Excluderea statului falimentar este varianta care ar salva situatia pentru a vorbi, din nou, de o reala uniune monetara

In functie de deciziile celorlalti membri ai uniunii se poate opta fie pentru externalizarea statului declarat falimentar (dar fara o excludere propriu-zisa) – pana la o eventuala redresare a acestuia-, fie pentru excluderea acestuia din uniune. Apreciem ca excluderea statului falimentar este varianta care ar salva situatia pentru a vorbi, din nou, de o reala uniune monetara.
b) Daca statul declarat in faliment opteaza, din proprie initiativa, pentru iesirea din zona euro, respectiv revenirea la moneda nationala, atunci moneda euro ar fi menajata de consecintele ce decurg din situatia anterior discutata. Insa, aceasta ipoteza ar releva clar faptul ca UEM nu a avut un fundament solid care sa-i asigure perspectivele atingerii obiectivelor pentru care a fost creata.
c)Indiferent daca o tara paraseste sau ramane in zona euro, o situatie particulara o reprezinta cea in care acoperirea enormelor sale angajamente s-ar putea realiza pe seama vanzarilor de active apartinand domeniului statului.

Conform practicilor juridice nationale, pot fi vandute (respectiv pot fi depuse drept garantii) doar bunurile apartinand domeniului privat al statului (anumite cladiri, intreprinderi, alte active fixe). In masura in care statul mai detine o pondere importanta in economie (prin intreprinderile cu capital de stat), privatizarile pot reprezenta o alternativa de stingere a unor obligatii de plata scadente.

Istoria consemneaza experiente nationale privind agravarea incapacitatii de plata dar nu exista niciun caz concret prin care o tara sa piarda din autonomia si suveranitatea sa si sa ajunga la executare silita
In schimb, vanzarea unor bunuri apartinand domeniului public al statului (asa cum a fost propunerea de a vinde anumite insule de catre Grecia) este mult mai costisitoare; dincolo de faptul ca este necesara o trecere a acestor bunuri din domeniul public in domeniul privat al statului (procedura deloc usoara), aceasta solutie ar stirbi din valorile unui stat (suveranitate, unitate, indivizibilitate); de exemplu, acceptarea pierderii din teritorii ar afecta grav ideea de stat suveran (un stat fiind definit prin trei elemente: teritoriu, populatie si norma de drept).

Prin prisma celor enuntate, apreciem ca pot fi formulate urmatoarele concluzii:
-din punct de vedere juridic, termenul de faliment de stat nu exista; insa, termenul este utilizat doar pentru a reflecta gravitatea situatiei privind incapacitatea de plata a unui stat;
– desi istoria consemneaza experiente nationale privind agravarea incapacitatii de plata si cresterea riscului unui stat de a intra in faliment, nu exista niciun caz concret prin care o tara sa piarda din autonomia si suveranitatea sa si sa ajunga la executare silita in favoarea creditorilor sai;

– spre deosebire de falimentul unei firme sau entitati publice, unde procedurile sunt clar reglementate de lege (ridicarea dreptului debitorului de a-si administra averea, stabilirea masei pasive prin intocmirea listei creditorilor, angajarea unui lichidator), in cazul falimentului de stat nu se procedeaza la masuri atat de drastice: un stat nu va renunta la dreptul de a-si administra patrimoniul in favoarea creditorilor sai;
– desi in momentul crearii zonei euro nu s-a luat in calcul o posibila interventie a Fondului Monetar International (aceasta interventie nefiind acceptata tocmai datorita faptului ca zona euro s-a dorit a fi un angajament de stabilitate dotat cu mijloace proprii de autoreglare a dezechilibrelor), acceptarea interventiei Fondului Monetar International (in cazul Greciei) a limitat considerabil riscul intrarii in faliment a vreunui stat membru;

– rolul Fondului Monetar International nu se compara cu cel al unei instante care impune masuri obligatorii pentru derularea procedurilor specifice falimentului; FMI nu reprezinta decat un alt creditor, care, prin pozitia sa, nu poate decat sa recomande anumite masuri pentru a-si asigura recuperarea creantelor; mai mult, aceste masuri se pot negocia; de exemplu, nu de putine ori FMI a recomandat majorarea taxei pe valoarea adaugata (pentru a crea premisele formarii resurselor publice pe seama carora se va asigura rambursarea datoriei), ceea ce nu s-a concretizat atunci cand executivul a gasit mijloace
de substitutie pentru aceasta recomandare;
– interventia FMI este un „colac de salvare” pentru statul aflat in incapacitate de plata, dar se transforma intr-un adevarat tsunami pentru zona euro; de aceea, anumite tari din zona euro, pentru a-si proteja interesele, au sustinut si vor mai continua sa sustina ca excluderea statelor cu probleme ar fi varianta preferata;

– declararea starii de faliment pentru sun stat membru al zonei euro ar avea efecte direct
proportionale cu ponderea fiecarei economii in economia Uniunii; de exemplu, consecintele declararii starii de incapacitate de plata in cazul Greciei (a carei economie reprezinta doar 3% din produsul intern brut al Uniunii Europene) nu sunt comparabile cu consecintele declararii starii de incapacitate de plata pentru Spania (a carei economie ocupa locul al patrulea in topul celor mai mari economii europene).

Radu Golban este politolog şi jurist, master in studii europene avansate si doctor în ştiinţe economice

Sursa: www.hotnews.ro

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.