Relațiile comerciale Româno-germane (II) Demersuri întreprinse în scopul lămuririi statutului datoriei istorice

Relațiile comerciale Româno-germane (II) Demersuri întreprinse în scopul lămuririi statutului datoriei istorice

În articolul anterior am prezentat contextul în care a fost descoperit soldul activ al clearing-ului româno-german (din 1944) și cadrul legal în contextul căruia am invocat recuperarea sa. Totodată, am prezentat o serie de dovezi care certifică existența acestuia; așa cum am arătat, documentarea nu s-a realizat doar pe baza surselor interne; au fost consultate arhivele Băncii Reglementelor internaționale (Basel), Registrul Federal (Berlin), arhivele nZZ (Zurich) și o serie de lucrări de specialitate.

Toate aceste surse confirmă existența, în anul 1944, a unui sold activ al României la casa de compensație de peste 1 miliard Rm (reichsmark fiind monedă germană din 1924 până în 1948).
Primul articol pe această temă a fost publicat în mai 2010. au urmat apoi alte articole, interviuri și dezbateri în cadrul unor emisiuni televizate. Toate acestea au sensibilizat doar opinia publică. În lipsa unei reacții din partea autorităților, am decis înaintarea unor adrese și petiții.

În data de 17 iunie 2010 am înaintat prima adresă oficială către Banca națională a României și o petiție către instituția prezidențială. la exact 30 de zile, BnR a răspuns prin adresa XViii/3600, stipulând că „nu a identificat documente care să ateste existența unei eventuale creanțe a BnR față de casa germană de compensație”. Prin adresa nr. DRa2/19148/ 09.07.2010, semnată de consilierul de stat g.c. Piscociu, instituția prezidențială a transmis că petiția a fost trimisă la ministerul afacerilor externe, urmând ca aceasta din urmă să comunice o soluție. În data de 17 septembrie 2010, ministerul afacerilor externe răspunde că, prin departamentul său specializat (Direcția Proiecte europene Strategice), a solicitat BnR să-și exprime „poziția cu privire la această problematică”. Fără să adopte o poziție proprie, mae anexează în corespondență adresa primită de la BnR prin care se reia motivarea că „nu a identificat documente care să ateste existența unei eventuale creanțe”.

Pentru a răspunde adresei noastre, ministerul Finanțelor Publice (prin adresa nr. 601128/16 august 2010) ne informează că a solicitat un punct de vedere din partea BnR și mae. Răspunsul s-a rezumat la cele transmise de BnR, care „nu a identificat documente care să ateste existența unei eventuale creanțe”. Până la acea dată, mFP a fost singura instituție care a ținut să sublinieze că rămâne deschisă colaborării dacă vom dispune de noi informații.

Practic, toate demersurile derulate pe plan intern s-au rezumat la a reda punctul de vedere al BnR, precum că „nu a identificat documente care să ateste existența unei eventuale creanțe a BnR față de casa germană de compensație. a fost cercetată atât arhiva BnR, cât și literatura de specialitate referitoare la relațiile financiare și comerciale româno-germane în perioada 1939-1944, ajungându-se la concluzia că statul german nu are obligații economico-financiare față de România”.

În paralel cu demersurile efectuate pe plan intern, am efectuat demersuri și pe plan extern. ca rezultat al discuțiilor și conlucrărilor noastre, pe 16 august 2010, dna Ulla Jelpke, parlamentar german, a adresat guvernului germaniei o interpelare, solicitând un punct de vedere oficial în această problemă. Într-un prim răspuns, guvernul german a transmis că merge pe linia interpretării „tradiționale“ a Tratatului de Pace de la Paris (1947), afirmând că România ar fi renunțat la toate pretențiile față de germania provenind atât dinainte, cât și din timpul războiului. Acest răspuns a determinat Partidul Die linke să inițieze o anchetă parlamentară, care a permis formularea mai multor întrebări adresate guvernului de la Berlin pentru elucidarea problemei. În răspunsul său, germania nu a interpretat textul Tratatului de Pace din 1947 în defavoarea României, discutând problema nu doar după dată, ci și după relevanță. Această poziție am interpretat-o ca fiind o invitație la dialog la nivel interstatal.

În octombrie 2011, pe baza unei scrisori înaintate autorității legislative, membrii Biroului Permanent al Senatului au hotărât să propună înființarea unei comisii care să analizeze datoria istorică a germaniei față de România. Însă, lucrurile au tergiversat datorită faptului că Traian Băsescu s-ar fi angajat să nu abordeze chestiunea datoriei germane în timpul mandatului său în schimbul susținerii din partea Berlinului pentru aderarea României la Schengen.

În cele din urmă, s-a decis exprimarea prin vot a oportunității înființării acestei comisii. Și de această dată, s-a invocat o adresă BnR care stipula că „în completarea scrisorii noastre nr. XViii per 3600 din 16.07.2010, vă informăm că au fost identificate documente suplimentare în legătură cu problematica supusă atenției de către dumneavoastră, prin adresa 783 din 17 iulie 2010. este vorba de comisariatul pentru Societatea civilă. Din analiza acestora nu rezultă însă existența unei creanțe a BnR față de casa germană de compensație”. Și acest răspuns al BnR intrigă cu atât mai mult cu cât nu a întreprins nicio măsură de colaborare cu Banca Reglementelor care deține informații despre datoria istorică (și pe care le-am invocat încă din primele demersuri).

Înaintea votului, premierul Vasile Blaga a ținută să-și prezinte opinia personală, afirmând că „dacă ar fi existat o marcă, cred că vechiul regim nu ezita să o recupereze”. cu toate acestea, s-a decis respingerea înființării comisiei parlamentare speciale (cu 65 de voturi „împotrivă”, 48 „pentru” și trei abțineri). Informațiile de la acea vreme m-au determinat să cred că s-au făcut presiuni internaționale asupra României pentru a renunța la aceste creanțe, de vreme ce o eventuală recuperare a lor ar putea crea un precedent (determinând și alte țări să ceară germaniei să-și onoreze datoriile istorice). Chiar și în aceste condiții, într-o scrisoare publică din 22 februarie 2012, am adresat întrebări punctuale către BnR și am insistat pentru o dezbatere și o consultare comună a documentelor din arhiva BnR.

În februarie 2012, am înaintat o adresă către guvernatorul BnR, Mugur Isărescu, în care mi-am exprimat surprinderea că analizele și studiile Băncii naționale a României nu recunosc datoria germaniei din perioada 1936-1944 (rezultate în baza acordului pentru Reglementarea plăților între imperiul german și Regatul României, semnat la București pe 24 mai 1935). Am solicitat prezentarea documentelor studiate de BnR pe baza cărora a lansat afirmația că nu dispune de informații cu referire la problema semnalată.

Totodată, am atras atenția că prin cele două articole ale prof. Doctor Virgil Stoenescu („Rezerva internațională a BnR” și „Regimul valutar în România 1929-1939”) postate pe site-ul BnR, aceasta își asumă indirect realitatea istorică a acordurilor de clearing. Aceasta deoarece, în prima publicație este citat ca sursă de documentare un studiu al academiei Române (axenciuc, Victor, „evoluția economică a României, cercetări statistico-istorice, 1859-1947”, vol. iii, monedă, credit, comerț, 2000) care prezintă (p. 53 și p. 57) rezervele în clearing ale BnR. Pentru realizarea acestei ultime lucrări, cercetătorul academiei Române citează arhivele BnR, arhive care la doar 12 ani nu mai existau!

Situație similară este și la al doilea articol al prof. Virgil Stoenescu care citează lucrarea lui Costin Kirițescu („Sistemul bănesc al leului și precursorii lui”, vol. i-ii, editura enciclopedică, București, 1997). La rândul său, la pagina 503, Costin Chirițescu citează arhivele BnR pentru soldul final al României la casa de compensație a germaniei în 1944. În martie 2012, sub egida consiliului de administrație al BnR, a Secției de științe economice, juridice și sociologice a academiei Române și a grupului de cercetare din cadrul BnR, s-a derulat o dezbatere pe problema stadiului relațiilor economice româno-germane de la sfârșitul celui de al Doilea Război mondial. În aprilie 2012, s-au publicat două articole scrise de dr. Brîndușa costache, șefa serviciului arhivă din BnR și de prof. univ. dr. Victor Axenciuc, profesor universitar și cercetător în cadrul academiei Române. De această dată s-a invocat faptul că în baza articolului 28 al Tratatului de Pace de la Paris (1947) s-ar fi stins orice datoriei a germaniei față de România. Față de această opinie am arătat ulterior că acordul de plăți din 1936 nu cade sub incidența Tratatului de Pace de la Paris.

La începutul anului 2012, am decis deschiderea unei petiții online privind recuperarea creanței istorice de peste 18 miliarde euro. Petiția a strâns aproape 6.000 de semnături și 120 de comentarii. Evenimentele care au urmat m-au determinat să cred că, în urma unor înțelegeri la nivel european, noua putere (instaurată în 2014) a hotărât să renunțe la datoria istorică a germaniei față de România.

Conchidem cu precizarea că un demers legal pentru recuperarea soldului nu a fost demarat. Până acum, toate acțiunile s-au concretizat doar în interpelări, adrese și articole publicate. Atrag atenția că a existat și supoziția unei posibile renunțări a autorităților statului român la această creanță, dublată de tentativa unor înalți funcționari de a vinde datoria către instituții internaționale private, susținute din umbră de moscova.Eeste de la sine înțeles că o astfel de abordare ar deteriora relațiile româno-germane.

 

Serial „Relațiile româno-germane” in revista Economistul din martie pana in iunie 2017

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi publica.