Relațiile comerciale româno-germane (IV) Situații noi, probleme vechi, același hegemon – Germania

Articolul încheie seria dezbaterilor pe tema relațiilor româno-germane de după 1935. În primele trei articole, am prezentat contextul creării soldului de clearing și progresele înregistrate pe linia recunoașterii datoriei istorice. Cercetând comparativ mecanismul formării datoriei istorice și politica Germaniei din ultimii ani (în contextul frământărilor din UE), am identificat repere comportamentale (pe linia relațiilor comerciale externe) care s-au menținut chiar dacă contextele s-au schimbat profund. Concret, după mai mult de opt decenii, constatăm că profilul relațiilor comerciale internaționale ale Germaniei este fundamentat pe aceleași principii hegemonice.

1. Parcursul relațiilor româno-germane în secolul al XX-lea
Secolul al XX-lea debutează cu o intensificare a relațiilor româno-germane atât la nivel economic, cât și politic. Pe fondul Primului Război mondial, datorită atmosferei postbelice ce domina continentul, nu doar relațiile româno-germane pierd din intensitate, germania fiind izolată de majoritatea țărilor europene. noua ipostază era cu atât mai nefastă cu cât situația economică precară era dublată de obligația de a plătit mari datorii de război.

Profilul comercial al germaniei se ameliorează către mijlocul anilor ’20, când germania dă primele dovezi de respectare a obligațiilor impuse de statele învingătoare. Totodată, instaurarea Republicii de la Weimar și implicarea acesteia în organismele internaționale au determinat ieșirea germaniei din izolarea de după război. Acesta este momentul în care germania reia schimburile economice și se orientează către statele din sudul și estul europei, de unde importă masiv produse agricole (în special cereale).

În 1934, germania elaborează și adoptă „Planul nou” care viza restrângerea relațiilor economice cu marile puteri (deja industrializate), și amplificarea schimburilor cu statele mai puțin dezvoltate, dar producătoare de materii prime și alimente (precum Ungaria, iugoslavia, România). Acesta a fost contextul în care germania a început să se impună în relațiile comerciale cu România. Având ca bază de reglementare acordul de clearing din 1935, fluxurilor de mărfuri românești spre germania nu le-a mai corespuns un flux echivalent dinspre germania spre România. Consecința relațiilor comerciale dezechilibrate s-a concretizat în sărăcirea de mărfuri a populației românești, creșterea inflației și acumularea unei creanțe în mărci nevalorificabilă (a BnR față de casa de compensație germană).

Conform consemnărilor istorice, în anul 1938, aproape jumătate din comerțul exterior al României se realiza cu germania. Și lucrurile nu s-au oprit aici; au urmat apoi alte „inginerii” comerciale:

a) la inițiativa germaniei, ca un preț al salvgardării României, la 23 martie 1939, s-a semnat Tratatul economic româno-german; în spiritul „colaborării” economice, România a fost atrasă în sfera de influență a germaniei, acceptând constituirea (pe teritoriul său) a unor societăți mixte (româno-germane) pentru exploatarea lemnului, bauxitei, manganului etc.;

b) ulterior, prin Decretul lege din iulie 1945, capitalul german din România s-a constituit ca aport al URSS pentru înființarea celor 193 de societăți mixte româno-sovietice; sovromurile au orientat exporturile Românei spre URSS.

Prin prisma celor două relatări, putem afirma că România a scăpat oficial de fascism în anul 1945, dar (ca o consecință a celor două inginerii comerciale) „a plătit” până în anul 1956. Apoi, dacă privim prin prisma relațiilor româno-sovietice (ca o consecință a înțelegerilor germano-sovietice), luând în calcul și maniera în care s-a realizat răscumpărarea capitalului rus, ca urmare a naționalizărilor, putem afirma că România „a plătit” în numele înțelegerilor germano-sovietice până în anul 1975.

2. Germania – unicul stat din lume care, în secolul XX, a dat de trei ori faliment

Aprecierea îi aparține profesorului de istorie economică albreght Ritschl care, într-un interviu acordat publicației „Der Spiegel”, încerca să explice că situația greciei nu este cea mai riscantă experiență a europei.

a) În perioada 1924-1929, Republica de la Weimar s-a constituit pe credit. gradul de îndatorare a crescut odată cu instituirea obligației de achitare a reparațiilor de război datorate. Balonul îndatorării s-a spart în timpul crizei economice din 1931, având efecte devastatoare asupra economiei mondiale, declanșând marea depresie economică.

b) Situația de după al Doilea Război mondial a fost similară. Problema reparațiilor de război a fost trecută în plan secund până la reunificarea germaniei. la conferința de la londra, germania a luat poziția de a nu achita nicio datorie decât după semnarea unui tratat de pace. Motivul pentru care nu s-a semnat un tratat de pace în Europa este tocmai pentru a nu repune în vigoare clauzele Tratatului de la Londra din 1953. Sumele pe care germania ar avea să le plătească Europei drept despăgubiri, după calculul lui albrecht Ritschl, sunt de circa o mie de miliarde
de euro, jumătate din PiB-ul germaniei. Suma imensă nu acoperă decât o parte din pagubele produse europei.

c) Reunificarea germaniei în 1990 a generat al treilea faliment. la momentul respectiv, cancelarul Helmut Kohl a refuzat să pună în aplicare modificările acordului de la londra privind datoriile germane externe din 1953. conform acordului, în cazul reunificării, problema plăților pentru despăgubiri de război trebuia rediscutată. cu toate acestea, germania nu s-a absolvit de obligațiile aferente războiului.

În schimb, falimentele germaniei au creat un precedent pentru reducerea datoriei unui stat. Grecia a fost prima care a copiat strategia germană.

3. Efectele excedentului comercial al Germaniei în secolul XXI

Pe fondul dezechilibrelor induse de ultima criză mondială și într-un moment de frământări privind funcționalitatea eurosistemului, excedentul comercial al germaniei a intrat în vizorul dezbaterilor publice și politice.

Inițial, într-o manieră discretă, administrația americană a solicitat ca țările excedentare să promoveze politici de stimulare a cererii interne (în vizor aflându-se și germania). Ulterior, într-un raport semi-anual, executivului SUA i s-a solicitat să prezinte efectele (dăunătoare, potențiale) aferente manipulării monedei unice (euro) de către germania. Critica adusă a fost aceea că actuala orientare a germaniei (bazată pe excedente de export) întârzie nu doar redresarea zonei euro, ci și a economiei globale.

Dincolo de somațiile venite din exteriorul UE, există reglementări europene. Conform acestora, în cazul sesizării unui excedent de cont curent mai mare de 6% din PiB, situația este supusă analizei comisiei europene, care trebuie să formuleze recomandări; nerespectarea recomandărilor incumbă sancțiuni. germania a fost suspectată de depășirea limitei pentru mai mulți ani consecutivi, dar situația a fost trecută cu vederea de oficialii europeni, preocupați de menajarea țării care juca pseudo-rolul de „motor al europei”.

Și Fondul monetar internațional a criticat germania, declarând că orientarea unei economii spre excedente comerciale este, în general, problematică; astfel, a solicitat reducerea excedentului comercial la un nivel corect, pentru a ajuta partenerii din zona euro să își restrângă deficitele.

Într-o abordare sistemică a comerțului unional, excedentelor comerciale ale germaniei (orientate majoritar către piața internă) le corespund deprecieri ale balanțelor comerciale ale țărilor partenere (ajungând chiar la deficite de cont curent ca urmare a creșterii volumului importurilor). Deficitele de cont curent înseamnă, pentru țările în cauză, o modificare a structurii cererii agregate, în sensul scăderii ponderii cererii pentru producția internă și creșterii ponderii cererii pentru produsele importate. Urmarea scăderii cererii pentru produsele interne o constituie creșterea șomajului și, implicit, a cheltuielilor guvernamentale; pe termen scurt, această scădere a cererii interne private poate fi compensată pe seama suplimentării cheltuielilor publice. Însă, datorită presiunilor create, cheltuielile guvernamentale depășesc potențialul de colectare a resurselor publice din interiorul țării, predeterminând la îndatorare și spulberând șansele pentru o creștere sustenabilă. Prin urmare, ceea ce este temporar favorabil pentru o țară se dovedește a fi nociv (pe termen lung) pentru restul țărilor. Nici analiza individuală a cazului germaniei nu excelează la capitolul beneficii. Costurile menținerii drept campion la export a germaniei se traduc printr-o cerere internă insuficientă, o deteriorare a nivelului de trai a populației proprii, respectiv, privarea populației proprii de a beneficia de roadele muncii proporțional cu sacrificiile făcute pentru realizarea produsului național.

Admițând că germania are capacitate investițională, apare întrebarea de ce nu dirijează fondurile pentru o valorificare internă (de exemplu, pentru refacerea infrastructurii); în lipsa unui răspuns la această întrebare, suntem tentați să admitem că germania are alte interese; atât timp cât fluxurile de capital aferente exporturilor sunt transferate în conturi bancare pentru valorificare, se poate admite că germania urmărește o recuperare a pierderilor aferente împrumuturilor acordate unor țări precum grecia, Spania, italia, Portugalia. excedentul comercial german este o consecință a creării zonei euro (cu toate mecanismele și constrângerile sale) pe o structură de țări neomogene. Prin urmare, principiile de bază ale economiei europene sunt neglijate doar de dragul de a da bine cu hegemonul.

*          *          *

Hegemonia germaniei asupra UE demonstrează, încă o dată, că ambițiile naziste nu sunt uitate/abandonate. Una dintre acestea statuează că unica datorie a popoarelor din estul europei este să servească (Germania) pe plan economic. În virtutea unei experiențe de mai bine de un secol, Germania continuă să recurgă la inginerii comerciale și financiare care au ca impact deprecierea economiilor naționale nu doar ale statelor membre, ci și ale marilor puteri ale lumii. Ingineriile politico-financiare de sustragere de la achitarea datoriilor istorice alimentează tensiunile în planul relațiilor economice internaționale. Amânarea intervenției împotriva hegemoniei germane nu face decât să ofere timp pentru perfecționarea strategiilor de salvgardare.

Serial „Relațiile româno-germane” in revista Economistul din martie pana in iunie 2017

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *