România şi conceptul de Hinterland al imperialismului german

În timp ce Europa este numele geografic al continentului, Uniunea Europeană este rezultatul politicilor comune ale membrilor săi. O mai bună înţelegere a acestei construcţii politice presupune o dezbatere obiectivă privind politica europeană a celui mai mare şi puternic stat din UE, Germania.

Un mod de a influenţa mediul politic al altor state europene este activitatea diferitelor fundaţii germane, care se bucură de o finanţare generoasă din parte MAE al Germaniei, acestea acţionând în numele diferitelor valori universale, însă penetrând politica statelor gazdă mai eficient decât diplomaţia. În cazul implicaţiilor şi rolului fundaţiei germane Konrad Adenaur în relaţia cu proaspăt înfiinţata Fundaţie Creştin Democrată a lui Teodor Baconschi, am găsit un nume care m-a făcut să activez memoria istorică. Este vorba despre Holger Dix, directorul reprezentanţei „Konrad Adenauer Stiftung” (KAS) din România şi Republica Moldova.

Numele Dix coincide cu cel al reprezentantului de frunte al geo-politicii germane, Arthur Dix (1875-1935). Această problematizare a politicii europene a Germaniei este pe deplin justificată în contextul politic actual, deoarece ar putea exista o continuitate care să preceadă eforturile vest-germane postbelice pentru o Europă unită. Ar fi posibil să se ascunda şi astăzi în spatele politicii germane în UE şi alte ambiţii germane? Există, de asemenea, un element tipic german de integrare în UE a Europei de astăzi, care ar putea fi în defavoarea altor naţiuni europene?

Părintele geopoliticii este considerat a fi Friedrich Ratzel (1844-1904), geograf şi zoolog german, autorul celebrei lucrări „Geografia Politică” (1897). Ratzel şi epigonii lui, printre care şi Arthur Dix, au impus un aşa-numit „determinism geografic”, potrivit căruia starea şi dezvoltarea unei naţiuni trebuie definite în funcţie de factori geografici: climă, configuraţia solului, poziţie pe hartă etc. Spaţiul geografic, cu toate caracteristicile lui, este important (erau de părere geo-politicienii) pentru politica unui stat, pentru istoria lui şi, în final, pentru destinul neamului.

Geopolitica evaluează statele ca fiind dependente de urmările dezvoltării legilor biologice. Astfel, concepţiile geopolitice au fost impregnate cu teorii rasiste, social-darwiniste şi potrivit politicii demografice a lui Malthus. Cu astfel de argumente, Imperialismul german, care a generat cele două războaie mondiale, îşi legitima orice agresiune armată, anexionismul şi expansionismul ca fiind acoperite de dovezile „ştiinţifice” ale „cercetătorilor” germani.

Ideologia expansiunii germane s-a folosit în legitimarea sa de „Geografia Politică” a lui Friedrich Ratzel, această „ştiinţă” schimbându-şi titulatura după 1914 în „Geo-Politica”. Începând cu anii ’20, Geo-Politica a fost sistematic propovăduită de către Arthur Dix şi acoliţii lui, ajungând să se impună în universităţile germane ca „disciplină de studiu ştiinţific”. Adepţii acestor teorii au pus bazele unei expansiuni germane în sud-estul Europei, folosind argumente geopolitice. „Destinul geografic” al Germaniei, considerau aceştia, este acela de a aduce o „Nouă Ordine Europeană”, prin crearea unei „Confederaţii Central-Europene”, sub hegemonie germană.

Tot „geopolitic” argumenta şi istoricul Hermann Oncken, declarând în 1917 că Germania are „dreptul moral” de a-şi îmbunătăţi „poziţia centrală”, prin extinderea către estul şi sud-estul Europei. Această „prelungire a politicii mondiale” va da posibilitatea Germaniei să-şi extindă sfera de influenţă economică şi culturală. În „noua Europă Centrală”, Oncken propunea să fie incluse statele aliate în Primul Război Mondial, respectiv Germania, Austria, Bulgaria şi Imperiul Otoman, iar după război să fie anexate România, Serbia şi Muntenegru, iar toată această construcţie să aibă forma unui „Imperiu Colonial”.

Cât de gravă ar fi o continuitate de o sută de ani în politica externă germană în sud-estul Europei? Inevitabil, între propunerea lui Daitz Werner, şeful Departamentului de comerţ exterior a NSDAP în 1940, de a se înfiinţa un guvern economic european, şi ultimele propuneri ale Germaniei pe tema crizei Eurosistemului, cititorul descoperă o analogie îngrozitoare.

Daitz sugera ca ambiţiilor Germaniei în Europa să nu li se spună pe nume, ci, în schimb, să se vorbească doar despre Europa: „În principiu, este necesar, din motive de politică externă, să nu numim această economie continentală sub conducerea germană ca un spaţiu economic german, (…) Noi trebuie să vorbim mereu numai de Europa, deoarece conducerea germană rezultă de la sine din impactul cultural, dominaţia tehnică şi poziţia sa geografică”.

Cu acelaşi entuziasm germano-european pot fi receptate şi cuvintele fostului ministru german de Externe Klaus Kinkel, care, în 1993, într-un interviu pentru „Frankfurter Allgemeine Zeitung” (3/19/1993), declara că Germania a ajuns acum în apropiata sa expansiune spre est la acel punct în care s-a oprit de două ori în trecut. O sumedenie de institute de cercetare a integrării UE nu au putut să analizeze până în prezent elementele tipic germane de integrare în spaţiul comunitar, prezentându-le în special în această formă „învăluitoare” unei mase mari de entuziaşti UE.

Sugestia lui Kinkel pentru rolul Germaniei în Europa – nu doar datorită poziţiei centrale geografice, cât şi datorită limbii şi culturii – de a interpreta cele două războaie mondiale ca pe un efort german pentru integrare europeană aminteşte de vremuri negre din istoria continentului. Găsirea unui rol care corespunde dorinţelor şi potenţialului Germaniei, precum subliniază fostul ministru german de Externe, dovedeşte într-o formă impresionantă ambiţiile recurente ale Germaniei.

Sursa: www.cotidianul.ro

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.