Adio PRM

Înjuraţi, dar mai întâi citiţi! Adio, PRM!

Îmi iubesc ţara tot mai mult, şi înclin să cred că tot ce zboară se mănâncă. Descoperind ca nu e aşa, îmi tremură şi mai tare genunchii: e vie! E patimaşă, e nărăvaşă, e dulce ca mierea, e iute ca un glonţ, e sărată ca Fefeleaga. Am încercat să mă ţin după ea, am utilizat tot ce am învăţat pentru a-i oferi ce am acumulat stând departe deoarece aşa mi-au fost drumurile, de copil. Am luat numai lucrurile bune pe care le-am întâlnit în cale, deşi mulţi mi-au spus: „Radule, imbecilule, nu te băga în troacă!”

Cei de la PRM mi-au deschis uşa, alţii m-au suspectat – nu veneam să mă îmbogăţesc, aveam câteva idei, un model de ţară pe care mi-l imaginez de câţiva ani. Unul în care românii transformau periferia în centru şi aveau un glas, bazându-se pe filonul lor natural de inteligenţă şi experienţa unor state precum Germania (nu râdeţi!), de pildă, cu soluţii la toate problemele pe care politicienii s-au prefăcut că le rezolvă. În care nu ne mai cocoşesc toţi, nu ne mai iau resursele pe degeaba!

Mă justific, asta e clar, dar o fac deoarece preţuiesc fiecare gând pe care mi l-aţi transmis, chiar dacă a fost critic. Venea din inimă, dezinteresat! Le-am expus proiectul meu, visul unei ţări în care etniile să-şi caute privirea pentru a şi-o adăuga ochiului din frunte. Statul multietnic, ţara unde un colac secuiesc e minunat, căci îl îmbuci după o brânză de Sibiu, o pălincă de Zalău, o friptură de Turda, o plăcintă dobrogeană, o sărmăluţă tocată mare, ca la turci, un borş de perişoare ca-n Vaslui şi o înjurătură românească, iscată de impotenţa unor politicieni care n-au făcut (more or less) nimic pentru ţară, doar pentru buzunare (aş putea enumera timp de o lună), statul unde există un singur popor, circumscris unor graniţe formale, format din popoare mai mici, care se iubesc şi se respectă, îşi dau mâna – vi-l amintiţi pe Lennon? – îl doresc în continuare, dar poate nu i-a venit momentul.

Corneliu Vadim Tudor a înţeles ce visez eu. O minte atât de înzestrată de Dumnezeu, cu o putere de sinteză fabuloasă nu putea să nu priceapă că îmi imaginam un model ideal. A fost sincer cu mine, îi mulţumesc pentru asta, îi preţuiesc cultura, însă am realizat că avem fiecare drumul nostru. M-a privit ca pe un fiu şi mi-a spus: „În regulă, atunci umblă!”

Ei bine, încerc. Mă despart de PRM, pe care nu am apucat să-l cunosc, convins că în timp, ideile vor evolua – nu cutez să afirm că ale mele sunt bune, ale lor proaste, aş fi lipsit de respect! Spun doar că gândim diferit. Vorba unui premier care a vazut in industria noastră un morman de fiare vechi: „de asta am murit noi la revoluţie!”

Numai că ştiţi ceva? Unii chiar au murit. Cei care nu au murit au ajuns şefi. Substantiv comun, plural, care depinde ideologic de câte-un dos la care s-au raportat, ca în categoria „Fetele de la Căpâlna”. Aşa au fost vremurile, doar că… Destul!

…Vă voi spune mai multe peste câteva săptămâni, când voi lansa „Elveţia – un model pentru România”. Haideţi! Eu nu sunt descurajat. Ştiu că pare că, neavând probleme financiare, trăit într-un clopot de sticlă (credeţi-mă, nu a fost aşa, am muncit pentru fiecare cent până mi-a dat sângele pe nas), fără să fiu nevoit să zâmbesc unor şefi idioţi, vin şi dau lecţii. Mă credeţi, nu mă credeţi, dumneavoastră sunteţi aici profesorii, şi vă mulţumesc! Vreau ţara mea şi sunt pregătit să lupt pentru ea!