Amprentarea românilor, în tradiţia ecusonului german

Preşedintele Comitetului pentru Afaceri Externe al Parlamentului European, Elmar Brok, a cerut zilele trecute ca imigranţii români să fie amprentaţi. Mâncătorul de wurşti cocoţat în vârful piramidei Uniunii Europe susţine că persoanele care vin în Germania cu scopul de a cere ajutoare sociale trebuie expulzate în ţara lor de origine.

Gândirea fascistoidă a unui parlamentar al Uniunii Europene nu a atras criticile cuvinte din partea Germaniei şi nici ale ambasadorului României de la Berlin, care ar fi trebuit să explice nostalgicilor germani că România nu tolerează o astfel de hărţuire a propriilor cetăţeni, astăzi aduşi în pragul sărăciei tocmai pentru că ne-am deschis piaţa pentru produsele germane.

Dar nu numai atât. Consecvenţi cu apetitul pentru cârnaţi nemţeşti, nu doar în preajma sărbătorilor de iarnă, politicienii de la Bucureşti au ratat şansa să-l declare pe acest parlamentar cu alură caricaturală din cabaretul „cu şi fără mască (sau cască!)” că este un privilegiu şi nici pe departe ceva firesc ca românii să cumpere de la Lidl sau Aldi. Obişnuiţi să mulţumească cu supuşenie Germaniei cu căciula în mână, se fac astăzi că nu aud duşmănia unui politician german, aflat în slujba Bruxelles-ului, susţinut şi pe banii contribuabililor români. Dezindustrializarea impusă de Bruxelles i-a făcut pe români şomeri şi i-a alungat de acasă spre o Europă pseudo-unită unde sunt trataţi cu vitregie.

Avansul tehnic al Germaniei permite astăzi şi o mai bună supraveghere a altor etnii prin amprentarea lor, decât ecusoanele de stofă cu steaua lui David din timpurile guvernării naţional-socialiste de la Berlin. Uniunea Creştin-Socială din Bavaria, partenerul de coaliţie în cabinetul Merkel III, este vârful de lance al ostilităţilor împotriva „migraţiei sărăciei” intracomunitare. Cetăţenii europeni de mâna a doua, românii şi bulgarii, au doar dreptul să muncească pe plantaţiile sau fabricile germane, însă nu să se bucure şi de nivelul social de protecţie oferit de Germania. Graţie denumirii partidului de uniune socială, dar şi creştină, nu asociem duşmăniile din berăriile bavareze cu ideea continuităţii social-fascistoide a Münchenului, adică a Hitlergradului de cândva.

O astfel de propunere a domnului Elmar Brok i-ar fi asigurat în regimul lui Hitler, numit astăzi de unii melancolici „Adi”, cel puţin două stele la epoleţi ori medalia „Crucea Sudului” în regimul de apartheid pentru merite aduse Pretoriei în domeniul perfecţionării segregării rasiale. Din păcate, Elmar Brok nu are astăzi decât cea mai înaltă distincţie a Germaniei Federale.

Noi, românii, săraci, dar mulţi şi uniţi, am putea cu uşurinţă explica europenilor pauperizaţi, de la Atena la Lisabona, că doar un drum spre o protecţie vamală care să împiedice exporturile germane scumpindu-le ar obliga Berlinul la respect. Înapoi la propria monedă, sau de ce nu şi o nouă integrare a sudului fără Germania, ar fi la fel de rodnic la capitolul respect precum convertirea prin decret a creditelor în valută în lei, arătând Berlinului că o Austrie pe butuci este mai costisitoare pentru Bruxelles decât ajutorul social. Nu este nevoie să descărcăm o basculantă cu roşii de Lidl în faţa sau pe faţada ambasadei germane de la Bucureşti în semn de protest împotriva unei afirmaţii discriminatorii a unui politician german. Berlinul să nu uite că Europei îi datorează stabilitatea politică de după 1945 şi prosperitatea economică. După ce Europa a iertat Germania de datoriile de război şi a permis unui stat relativ tânăr, înfiinţat doar la 1871, care suferea deja din faşă de un mit al externalizării, fiind produsul nenatural al unei integrări războinice, Berlinul ar face bine să fie mai prudent şi mai generos cu sărăcia pe care a produs-o în Europa.

Un excedent comercial cu UE, criticat pentru inechitatea sa de o întreagă planetă şi realizat printr-un sistem monetar bazat pe cursuri fixe, tributar uniunii de cliring naziste, şi o cotizaţie netă pe cap de locuitor german către Bruxelles de € 78 sunt şanse de a dovedi generozitatea Germaniei adesea pomenită de conducătorii de la Berlin. Eu unul aş asigura oricând Berlinul că nici un român nu ar cere ajutor social în Germania dacă nemţii ne-ar da banii din datoria de cliring astăzi echivalentă cu aproximativ 19 miliarde de euro.

Articol publicat in cotidianul.ro