Avântul spre Europa al pactului fiscal

Londra şi Praga şi-au exprimat dezacordul cu modul de unificare a Europei sub egida Germaniei în Europa, în timp ce la Bucureşti semnarea pactului fiscal este considerată de către guvern şi preşedinţie drept un succes al politicii europene. Erezia Marii Brtianii la capitolul „noua ordine europeană” incita spiritele de câteva secole.

Momentul culminant al Congresului Internaţional al Jurnaliştilor de la Viena, la care au participat peste 400 de oameni de presă, a fost fără îndoială discursul scriitorului norvegian Knut Hamsun, când acesta a fost omagiat cu aplauze interminabile pentru solicitarea sa „Anglia trebuie îngenuncheată”. Preşedintele congresului Sündermann a subliniat că, în faţa situaţiei de criză, Europa este o idee în primul rând continentală, deoarece continentul european nu este doar o noţiune politică, nu numai istorie, ci şi program şi misiune. Acest congres cu un adevărat simţ al timpului a avut loc de la 21 la 25 iunie 1943.

Şaptezeci de ani de la război, presa este la fel de unită în critica defăimatoare a reţinerii Marii Britanii faţă de planurile unificatoare ale Germaniei. Echidistanţa şi vocea critică a presei la adresa politicii Germaniei nemandatate de a unifica Europa, încărcata doar cu un bagaj ideologic şi măgulitor printr-un exces de solidaritate afirmativă, par să fie în timp de pace la fel de rare pe cât sunt la război. Sprijinul nemărginit al presei pentru o idee necioplită şi vulgară a unităţii europene nu pătrunde mai adânc de nivelul avizat de organele politice, manifestându-şi doar simpla admiraţie pentru propaganda politică de la prima facie. Nici ieri pentru pretextul Germaniei naziste de a uni Europa împotriva bolşevismului şi capitalismului mondial şi nici astăzi pentru a uni Europa în sprijinul monedei comune condeiul ascuţit nu s-a utilizat de vârful său pentru a străpunge plasma ideologică, ci s-a rezumat doar la un exerciţiu caligrafic. Dar care sunt misiunea şi programa care au imunizat spiritul critic al presei?

Arogarea unei misiuni a Germaniei de unificare a continentului se explică din incapacitatea acesteia de a fi, după vorbele fostului cancelar Helmut Schmidt, o ţară normală şi a supravieţui la nivelul de trai reputabil, fără a nu cuceri – fie militar sau spiritual – Europa. Datorită poziţiei centrale, unei supradensităţi a populaţiei şi lipsei de resurse naturale, Germania depinde în mare măsură de accesul la pieţele europene de desfacere, materie primă şi forţă de muncă. Cucerirea spirituală a popoarelor europene face abuz de o gamă largă de îndoctrinare începând cu regizarea unor crize politice sau economice până la extrapolarea binelui comun unui întreg continent la nivel de Europă unită. „A coloniza înseamnă a misiona”, preciza ultimul cancelar wilhelmin Max von Baden. Astăzi acest curent a fost preluat de fundaţiile publice germane, precum Konrad Adenauer s.a., care în numele unor valori superioare stilizează nevoia de unitate europeană. Aşadar nu trebuie să ne uimească dacă după convertirea foştilor patrioţi naţionali în berlino-europeni aceştia mai resimt şi un spirit de obligaţie şi recunoştinţă faţă de misionarul prusac. De la Versailles încoace Berlinul reiterează critica la politica Londrei de balanţă de putere în Europa propagând necesitatea unităţii continentului împotriva acestei dominaţii britanice. Spre deosebire de o politică decentă şi vizibilă a Londrei în favoarea unui echilibru în Europa, Berlinul are o predilecţie pentru neîntrerupta invocarea a dreptului de autodeterminare a popoarelor alias kosovoizarea a statelor europene, tocmai de a le transforma în nişte stătuleţe impotente în jurul unei mari Germanii.

Dar care să fie rostul acestor stătuleţe? Într-un discurs al Führerului din 1943, care nu este de natură să elogieze meritele celor proaspăt convertiţi în berlino-europeni şi dornici de admiraţie străină, Hitler precizează că politica Reichului trebuie să se insipre din politica lui Carol cel Mare (747-814), care a înfiinţat Marcha orientalis pentru a proteja nucleul Europei: rostul popoarelor primitive din estul Europei este de a fi transformate în metereze pentru apărarea Germaniei.

Similar recomandărilor lui Joachim von Ribbentrop, ultimul ministru de Externe al Reichului, pentru înfiinţarea Statelor Unite ale Europei, a impus Berlinul astăzi renunţarea parţială la suveranitate a ţărilor din UE. Renunţarea la suveranitate trebuie să se justifice printr-o cauză fictivă – numită fie siguranţă sau stabilitate, fără a explica în mod concret la ce se vor supune statele, preciza capul diplomaţiei hitleriste. Cel târziu de la ultimul summit de la Bruxelles ştim că cea mai săracă ţară din UE, România, va contribui prin noi împrumuturi de la FMI la finanţarea stabilităţii eurosistemului, chiar dacă mai mult ca sigur va fi amendată prin noul mecanism de sancţionare automată a deficitelor. Canonizarea stabilităţii şi austerităţii este la fel pe măsura tonului misionarului prusac având caracter de programă şi misiune, cât este mulţumirea cancelarului la adresa României pentru sacrificiile făcute în slujba monedei comune, în cadrul vizitei preşedintelui Băsescu la Berlin.

Pe cât este de simptomatic pentru hegemonia Germaniei în Europa, de la Bismarck la Merkel, repetarea că nu are nici un interes în Europa să conducă, pe atât este de simptomatic pentru lipsa de demnitate în România dorinţa de supunere şi conducere străină. Noul tratat al UE marchează trecerea de la suveranitatea naţională ca bază a statalităţii româneşti moderne la o nouă eră de colonialism european, care repune bazele dominaţiei străine în România din 1872. Trăsăturile paranoide în deciziile politice în special ale României se repetă: ieri am aderat puterilor Axei, le-am sprijinit cu credite forţate în sistemul german de cliring prin livrări de produse agricole, petrol şi minereuri însărăcind populaţia ţării prin inflaţie şi reducerea consumului, am sacrificat un număr imens de soldaţi pe front pentru a sprijini lupta împotriva bolşevismului – după ce tot Germania a bătut palma cu ruşii să ne smulgă Basarabia şi Bucovina. Pretextul a fost convingător: nemţii au dat tacit prin pactul Molotov – Ribbentrop mână liberă ruşilor să ne ciopârţeasacă ţara ca să ne convingă să intrăm în luptă alături de ei. Iar astăzi? Astăzi zelul european la Bucureşti repetent la lecţia de istorie şi reticent la patriotism în contextul suveranităţii a fost din nou primul gata să se supuna oricărui dictat. Ambele – creditele forţate în cliring şi dictatul austerităţii – sunt instrumente ale unui stat supus unei guvernări străine care prin intermediul propriei administraţii fiscale aplică o politică de pauperizare a populaţiei în numele unei alianţe europene, redefinind abuziv binele comun. Uitate sunt şi sacrificiile României de după război, când timp de două decenii ţara a plătit ruşilor prin exploatarea sovromurilor pentru despăgubirile de război ale Germaniei.

Denaturarea celei mai elementare noţiuni a unei alianţe, punând sacrificiul material înaintea beneficiului, este un act de încălcare neîncetată a unei bune guvernări. De la A la B cât de la Antonescu la Băsescu tributul pentru o alianţă jecmănitoare a mers mână în mână cu elogierea politică a sacrificiului, făcând astfel ca diferenţa între ei şi comunişti să se limiteze doar la direcţia canalizării resurselor ţării; unii spre apus, iar alţii spre răsărit. Nici una şi nici alta nu sunt la înălţimea demnităţii cuvenite poporului român. În concluzie doar un set de impozite feudale şi inumane care vor lua şi untul de pe pâine vor asigura disciplina bugetară impusă şi cotizatiile la Bruxelles, dar şi un potenţial de răscoală precum în 1907. Londra din fericire a decis să nu mai urmeze o politică de îmblânzire precum a dus-o Chamberlain la invazia Cehoslovaciei în 1939. Trăiască Europa!

Sursa: www.cotidianul.ro