Ce aflam de la Banca Nationala a Romaniei in legatura cu creantele?(II)

Uimeste faptul ca autorii comunicarilor prezentate in cadrul dezbaterii din luna martie 2012 sub egida Consiliului de Administratie al BNR, sectia de stiinte economice, juridice si sociologice a Academiei Romane si grupului de cercetare din cadrul BNR, care au dezbatut problema stadiului relatiilor economice romano-germane de la sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial (dr. Brindusa Costache, sefa serviciului Arhiva din BNR, si prof. univ. dr. Victor Axenciuc), nu analizeaza nici macar datele stipulate in tratat, precum ar fi in mod corect, data pendentei obligatiilor germane fata de Romania la 8 mai 1945, ci, dimpotriva, dau curs unor supozitii asupra a ce s-ar fi putut intampla cu creantele pana in 1947, cand au disparut din evidenta BNR.
Este la liberul arbitraj politic al BNR sa afirme ca Germania ar fi acordat Romaniei in perioada razboiului credite care ar fi redus din disponibilul Romaniei de la Berlin. Dar o astfel de interpretare bizara este fara precedent, deoarece nici macar Guvernul Federal de la Berlin nu a fabulat astfel de afirmatii in raspunsul la interpelarea din Bundestag din 2010. In timp ce Guvernul Federal German nu a contestat suma finala in cliringul romano-german, citand in raspunsul dat, din propriile arhive, un sold net de aproximativ 1 miliard RM, specialistii mobilizati de BNR se straduiesc sa argumenteze ca datoria s-ar fi stins, citand cateva randuri din Kiritescu!!!

Pe intelesul cititorului: Banca Reglementelor Internationale (BRI) evidentiaza in raportul de lucru al anului 1943 la pagina 163 ca Germania incerca prin tot felul de tehnici financiare sa reduca cresterea debitului Romaniei de la Berlin. O modalitate de a reduce datoria catre Romania in anul 1943 explicata in raportul BRI a fost de a obliga Romania sa efectueze plati din disponibilul de la Berlin pentru comenzi cu ani de zile in avans si proiecte de la Germania (proiecte CFR dupa razboi), sau sa vanda Romaniei aur din banii blocati la Berlin. A prelua un aur pe care nici o alta tara nu-l accepta, fiind probabil aur din lagarele de concentrare naziste, era in Romania prezentat ca un succes al guvernului antonescian. O alta tehnica a Germaniei pana in 1943 de reducere a cresterii debitului Romaniei de la Casa de Compensatie de pe urma dezechilibrului in clearing a constat in livrari de armament din Germania catre Romania platit prin „credite” ale guvernului german acordate industriei germane. Aceste credite sunt mai mult decat discutabile, deoarece BRI le pune mereu intre ghilimele. Cert este insa faptul ca soldul Romaniei de la Casa de Compensatie de la Berlin este atat in evidenta germana, cat si in cea internationala unul net, adica dupa scaderea acelor garantii de export ale Germaniei numite „credite”.

Precum se poate observa in bilantul BNR din 30 iunie 1944, datoria obisnuita asupra Germaniei crescuse la 545 milioane RM; neobisnuita a fost cresterea datoriei pe contul intermediar de la 5 milioane RM in decembrie 1943 la peste 330 milioane de RM. Intreaga datorie crescuse asadar in sase luni de la 500 de milioane la aproape 900 de milioane RM.

Postura de ”avocat al Germaniei” a BNR este de-a dreptul stupefianta, deoarece problema creantelor este una de natura politica. Argumentarea fortata a celor doi autori nu poate fi confirmata nici de Tratatul Datoriilor Externe ale Germaniei din 1953 (TDE), care, in articolul 5, lamureste in mod concret si fara tagada statutul debitelor la Casa de Compensatie dupa Armistitiul de la 8 mai 1945, ca si o categorie de obligatii materiale aparte ale Germaniei, pe langa:

a) reluarea platii datoriilor din Primul Razboi Mondial;

b) despagubirile de razboi din cel de al Doilea Razboi Mondial;

c) compensarea biletelor de trezorerie germane (banii de ocupatie pentru finantarea si aprovizionarea trupelor germane).

Doar gratie originalitatii celor doi autori romani se pare ca, vezi Doamne (!), au aparut in mod surprinzator compensari! Soldul publicat de BRI este datorat in urma deducerii acestor artificii financiare – numite credite – si reprezinta varful descoperit al relatiei de clearing romano-german.

De-a dreptul tendentioasa este afirmatia unuia dintre autori, ca ”datorita aliantei cu Germania hitlerista creantele Romaniei ar avea o alta soarta decat creantele altor state, de pilda ale Elvetiei”!!! Este regretabil ca notorietatea acestor oameni de stiinta se rezuma la principiul deductiei logice, chiar acolo unde se gasesc tratate internationale. Analiza TDE din 1953 i-ar fi scutit de astfel de speculatii si le-ar fi facilitat formularea unor opinii valide.

Zelul neinfranat al autorilor de a exonera Germania de la plata datoriilor face ca domniile lor sa nu tina cont de faptul ca TPP, in ciuda formularii sale favorabile pentru soarta creantei Romaniei, nu a respectat regulile Pacii Westfalice de la 1648, obligand Romania, care se afla sub control interaliat, fara drepturi depline in exercitarea suveranitatii sale de stat, sa semneze tratatul. Mai mult, in anul 1947, Germania nici macar nu-si redobandise statalitatea (constituirea RFG a avut loc la 23 mai 1949.)

In privinta creantelor, coroborarea articolului 26 cu articolul 28 al TPP este la fel de discutabila precum a fost efortul de pana in prezent de a duce subiectul in derizoriu. Notorietatea profesionala si regulile logicii cunosc limite care nu ar trebui incalcate cu atata usurinta, precum este interpretarea acestui articol 26, drept o obligatie de plata a garantiilor germane mai sus mentionate catre URSS dupa razboi. Cititorul isi poate forma singur o parere dupa lectura sumara a acestui articol (26): „Romania recunoaste ca Uniunea Sovietica are dreptul la toate averile germane din Romania care au fost transferate Uniunii Sovietice de catre Consiliul de Control pentru Germania si se obliga sa ia toate masurile necesare spre a inlesni asemenea transferuri”.Edificatoare in aceasta privinta este lectia de contabilitate a BNR, care include garantii de export germane la categoria „averi germane din Romania”.

Articolul 26 a pus baza infiintarii companiilor mixte romano-sovietice, cunoscute sub numele de SOVROM, care, prin transferarea activelor comerciale germane din Romania in contul URSS, a facut ca Romania sa plateasca prin livrarile de minereuri, produse agricole, titei, alte produse petroliere etc., catre URSS, dar si prin uzufructul muncii unei generatii intregi de romani, pentru despagubirile germane de razboi, care s-au derulat pana in anul 1956.

Fila din dosarul de la Ministerul de Finante al Guvernului cu situatia soldurilor la 31 august 1944

Sursa: www.corectnews.com