Pe fondul descoperirii fraudelor din vamile romanesti, o seama de actori ai vietii cotidiene s-au polarizat si au discutat intens despre coruptie, evaziune, mita. Practic, suntem in fata unui fapt ilicit (in speta evaziune fiscala) in care sunt implicate persoane organizate intr-o structura piramidala: la baza piramidei sunt agentii vamali si politistii de frontiera; pe o pozitie intermediara se afla diversi functionari publici cu functii de conducere, iar in fruntea ierarhiei troneaza oameni politici.
coruptie.jpg
Hotul cu un pacat, pagubitul cu o suta…
Personalitati din aparatul functionaresc de sat, oameni politici mai mult sau mai putin avizati, analisti, agenti de presa, cetateni nu au contenit sa formuleze diferite puncte de vedere. Avand pretentia unui stat democratic, pana aici, lucrurile se inscriu intr-o anumita normalitate. Insa, dincolo de aceasta luare de pozitie, este interesant de urmarit cum justifica fiecare categorie de actori situatia in sine.
In marea lor majoritate, conducatorii diferitelor structuri administrative publice responsabile au afirmat ca nu au avut cunostinta sau nu au banuit adevarata dimensiune a fenomenului, pledand nostalgic pentru prezumtia de nevinovatie. Oamenii politici – reprezentanti ai opozitiei – nu contenesc sa arate cu degetul deficientele si relele practici ale actualei guvernari. Invers, oamenii politici reprezentanti ai puterii au spus ca practica este mostenita de la guvernarile anterioare. Analistii si agentii de presa fac scenarii, cauta vinovati, interpreteaza supozitii, se lupta sperand ca vor contribui la „decriptarea” intregului mecanism fraudulos. In toata aceasta valtoare, oamenii de rand (cetatenii) sunt purtati ca de curentii unui taifun, adoptand diverse versiuni mai mult sau mai putin credibile.
In realitate, revenind la titlul generic al articolului, lucrurile pot fi simplificate si redate de o maniera accesibila tuturor: intotdeauna hotul este cu un pacat (fie ca se numeste abuz in serviciu, evaziune fiscala, mita, furt etc., pe scurt incalcarea legii) iar pagubitul (statul) cu o suta (disfunctionalitati, lipsa de reglementare sau permisivitatea cadrului legal, interese politice sau politizare excesiva a structurilor administrative etc.).
Dintre toate „pacatele” imputabile statului ne vom opri doar la carentele sistemului fiscal romanesc.
Reformele intreprinse la nivelul sistemului fiscal romanesc s-au circumscris modificarilor structurale, constand in interventii la nivelul structurilor componente: elementele de fiscalitate directa si elementele de fiscalitate indirecta. Principalul aspect care diferentiaza cele doua categorii de elemente fiscale il reprezinta proportionalitatea dintre marimea materiei impozabile (respectiv puterea contributiva) si marimea impozitului.
In cazul elementelor de fiscalitate directa se asigura aceasta proportionalitate: cu cat creste materia impozabila (respectiv puterea contributiva) cu atat creste volumul impozitului; de exemplu, pentru o locuinta mai mica (prin suprafata construita) se plateste un impozit mai mic, pentru o locuinta mai mare (sau mai multe locuinte) se plateste un impozit mai mare; in aceeasi categorie se mai inscriu: impozitul pe mijloacele de transport (care se stabileste proportional cu capacitatea cilindrica sau tonajul acestora), impozitul pe terenuri (care se stabileste proportional cu suprafata detinuta, destinatia si amplasarea acestuia), impozitul pe veniturile de natura salariilor, impozitul pe profit etc.
In cazul elementelor de fiscalitate indirecta nu se mai asigura proportionalitatea mentionata. Cersetorul sau bogatul, cumparand aceeasi paine, platesc aceeasi taxa pe valoarea adaugata fara a se pune problema suportabilitatii impozitului; in aceasta categorie se mai inscriu accizele, taxele vamale, taxele administrative, judecatoresti, notariale etc.
Judecand prin prisma celor doua categorii fiscale este lesne de inteles ca elementele de fiscalitate directa sunt singurele care asigura echitatea fiscala. Totodata, trebuie mentionat faptul ca orice sistem fiscal este un compromis intre eficienta si echitate; aceasta deoarece, teoria fiscala percepe echitatea ca avand doua dimensiuni: orizontala (definita de egalitarismul tratarii subiectilor fiscali) si verticala (definita printr-o prisma utilitarista, deoarece se considera ca utilitatea marginala a celor cu venituri mai mici este mai mare decat a celor cu venituri mai mari).
Concret, coreland cele doua aspecte (evaziunea fiscala din vamile romanesti si sistemul fiscal romanesc) consideram ca suntem indreptatiti sa opinam ca in absenta unui mecanism real de control al averilor dar si in absenta unui impozit pe avere practica nu a putut fi amputata. Astfel, ne intrebam retoric de ce in sistemul fiscal romanesc nu s-a pus problema instituirii impozitului pe avere (legislatia fiscala romaneasca reglementand doar circulatia averii). Putem raspunde steril ca „cel ce imparte, parte isi face” in sensul ca un astfel de impozit ar fi dezavantajat tocmai pe cei care aveau sa-l implementeze.
Pentru a ne face intelesi, ne vom folosi de puterea exemplului. Sistemul fiscal elvetian poate fi considerat un model in acest sens. Departe de a fi comparat cu sistemul fiscal german sub aspectul rigurozitatii, sistemul fiscal elvetian pare sa functioneze de la sine; nefiind centrat pe sanctiune, acesta are la baza „o mana invizibila”, un mecanism de predeterminare a contribuabilului pentru un comportament fiscal adecvat, corect si eficient. Concret, pentru a argumenta cele enuntate ne vom rezuma doar la cateva aspecte privind modul de impozitare a averii.
Conform cadrului legal, impozitul pe avere este considerat ca un impozit suplimentar, deoarece bunurile care compun averea (precum cladirile, terenurile, mijloacele de transport) sunt impozitate, in prealabil, individual. In general, baremele de impozitare a averii sunt progresive, doar 6 cantoane stabilind un impozit proportional. Impozitul pe avere contribuie cu 8,6% la realizarea resurselor fiscale ale cantoanelor si comunelor, respectiv cu 4,4% la realizarea resurselor fiscale elvetiene.
Obiectul impozitului pe avere este reprezentat de intreaga avere personala detinuta de contribuabil (proprietati imobiliare si mobiliare, drepturi evaluate in bani, creante, participatii). In limitele stabilite prin dispozitiile cantonale se pot acorda deduceri (deduceri de drept si deduceri sociale), fiind impozitat doar patrimoniul net.
Totodata, intre impozitul pe avere si impozitul pe veniturile persoanelor fizice se realizeaza anumite corelatii; in declaratia sa de avere, contribuabilul trebuie sa justifice in baza caror venituri si-a realizat sporul de avere; in situatia in care sporul de avere nu se justifica doar prin prisma veniturilor realizate, atunci diferenta este evaluata si considerata baza impozabila pentru impozitul pe avere; in mod similar sunt tratate si cadourile primite in bani si in natura. Concomitent cu urmarirea evolutiei materiei impozabile se realizeaza si o evidenta a modului de dobandire a acesteia.
De exemplu, atunci cand o persoana fizica dobandeste un imobil (altul in afara celui de resedinta), aceasta inregistreaza un spor de avere care trebuie justificat si declarat. Odata dobandit, imobilului respectiv devine – din oficiu – generator de venituri (venituri ce sporesc aria de aplicare a impozitului pe avere); cu alte cuvinte, chiar daca nu este inchiriat, imobilul respectiv genereaza venituri „din oficiu”; astfel, cadrul legal ii predetermina pe noii proprietari sa exploateze investitia (sa o fructifice), nivelul chiriei fiind si el predeterminat, (prin raportare la valoarea de piata a chiriilor percepute pentru imobile avand coordonate comparabile legate de suprafata, amplasare, utilitati, grad de uzura, facilitati etc.), neputandu-se declara o chirie mai mica; astfel, se elimina procedura birocratica si pasibila de evaziune de declarare a imobilelor inchiriate si urmarirea realizarii acestei categorii de venituri (asa cum este in cazul tarii noastre);
In cazul in care se invoca faptul ca anumite bunuri au fost primite cu titlu gratuit (cadouri, donatii, mosteniri etc.), atunci procedura fiscala prevede automat orientarea si catre sursa primara care a generat sporul de avere.
Ce este si mai interesant este faptul ca sistemul fiscal elvetian controleaza automat si limiteaza munca la negru sau prestarea de lucrari/servicii fara documente legale. De exemplu, in cadrul verificarilor efectuate periodic (prin sondaj), se poate constata faptul ca un contribuabil a realizat investitii directe ce a dus la cresterea valorii unui imobil (si implicit la un spor de avere). Desi se constituie a fi cheltuieli, investitiile (respectiv valoarea lor) majoreaza baza de impozitare. In cazul in care aceste investitii sunt realizate cu documente legale, ele pot fi considerate deductibile in anumite limite (in functie de dispozitiile cantonale). Daca investitiile sunt realizate „la negru”, pretinzandu-se ca au fost efectuate in regie proprie, atunci totalitatea cheltuielilor implicate (materii prime, materiale manopera etc.) devin automat baza impozabila pentru impozitul pe avere. In consecinta, contribuabilul este constrans sa efectueze lucrari de investitii doar cu forme legale, tocmai pentru a-si asigura, chiar si partial, deductibilitatea lor.
In alta ordine de idei, in momentul intocmirii declaratiei de avere in baza careia se stabileste impozitul pe avere, contribuabilul trebuie sa aiba in vedere si faptul ca orice spor de avere il poate avantaja in relatia cu banca (deoarece face dovada consolidarii situatiei sale patrimoniale, ceea ce ii va permite sa contracteze noi credite).
Pe de alta parte, se impune sa precizam ca impozitul pe avere – in varianta pe care am prezentat-o – nu neglijeaza aspectele de ordin social; spunem aceasta deoarece legiuitorul a prevazut si un minim neimpozabil (care variaza de la un canton la altul).
Sintetizand, putem spune ca sistemul fiscal elvetian este flexibil, echitabil si eficient, asigura transparenta in dobandirea si gestionarea averii, este centrat pe predeterminarea si cointeresarea contribuabilului in scopul fructificarii elementelor de avere, este orientat catre formarea unui comportament fiscal adecvat, utilizeaza cu precadere metoda convingerii si prea putin uziteaza metoda constrangerii (doar in cateva cazuri grave fiind prevazute sanctiuni penale). In schimb, sistemul fiscal romanesc este rigid si permisiv in materie de evaziune fiscala, nu permite un control real al averilor, este centrat pe sanctiune (constrangere) si prea putin eficient.
Daca modelul impozitarii averii conform sistemului elvetian era implementat din timp si in sistemul romanesc, atunci, cu siguranta, coruptia si evaziunea fiscala din Romania nu ar fi capatat actuala amploare. Degeaba sunt relatate cazuri concrete de incalcare flagranta a legii (inavutire „peste noapte” prin constructia de vile/case de vacanta, achizitia de terenuri sau mijloace de transport care nu pot fi justificate prin prisma veniturilor realizate) daca nu se vor realiza transformari profunde la nivelul sistemului fiscal (si nu doar in materie de impozit pe avere).
Nu vrem sa incheiem acest articol lasand impresia ca suntem adeptii unui fiscalism care sa copleseasca si mai mult contribuabilul roman. Din contra, comparatia realizata se doreste a fi doar o punere in valoare a unui instrument fiscal care sa permita prevenirea cazurilor de coruptie si evaziune fiscala. Prin natura lui, impozitul pe avere nu trebuie sa fie un impozit financiar (instituit doar pentru a asigura resurse financiare diferitelor bugete publice), ci un impozit reglator, corector, de preventie sau de sesizare a unor situatii ce nu pot fi justificate legal.
Sursa: www.corectnews.com
Lasă un răspuns
Want to join the discussion?Feel free to contribute!