Elementele de vulnerabilitate. Impactul asupra funcționalității U.E.M.

În acest articol îmi propun să analizez deficiențele Eurosistemului din patru puncte de vedere: lipsa unui centru monetar, dobânzile reale diferite, garanțiile nevandabile și lipsa unui finanțator de ultimă instanță. Deși aceste deficiențe au fost sesizate mult mai devreme, ele nu au fost luate în considerare de decidenți. La baza acestei preocupări a stat întrebarea dacă moneda europeană va putea concura cu alte monede puternice (naționale sau supranaționale). Dificultățile întâmpinate în a identifica răspunsul la această întrebare se nasc din însuși modul de construcție a sistemului Euro.

1. PUTEREA EXEMPLULUI – PREMISĂ PENTRU A EVITA EȘECUL UNIUNILOR MONETARE. Înainte de a analiza elementele de vulnerabilitate, reținem atenția asupra cercetării întreprinse de Otto Steiger (2004)1 cu privire la cauzele care pot antrena eșecul uniunilor monetare. Autorul cercetării precizează că această întrebare a fost pusă, pentru prima dată, de către economistul suedez Erik Lindahl (1891-1960), iar mai apoi de fostul președintele de stat Carlo Ciampi (1989):
a) Analizând decăderea celor două mari uniuni monetare europene (Uniunea Monetară Latină și Uniunea Monetară Scandinavă), Erik Lindahl apreciază ca ambele au eșuat din același motiv: lipsa unei adevărate bănci centrale comune. Soluția pentru o uniune monetară a unor state independente a reprezentat-o crearea unui sistem bancar structurat pe două paliere: o bancă centrală principală și băncile centrale naționale. În cadrul acestei structuri, banca centrală principală va putea asigura refinanțarea băncilor naționale de emisiune, iar băncile centrale naționale vor asigura refinanțarea băncilor comerciale interne. Realizarea acestui mecanism este, însă, condiționată de monopolul băncii centrale principale asupra emiterii de bancnote internaționale, băncile centrale naționale putând emite doar bancnote naționale.
b) În modelul său, Carlo Ciampi se baza nu doar pe cele două uniuni monetare dispărute, ci și pe experiența primului sistem descentralizat bancar central din istorie, Sistemul Federal de Rezerve din 1913, deși acesta nu fusese creat pentru o uniune monetară a unor state independente, ci pentru o federație națională (SUA).

În momentele sale incipiente, Sistemul Federal de Rezerve era reprezentat de douăsprezece bănci regionale independente (bănci de rezerve), care întrețineau relații proprii fără a exista o instituție monetară centrală. Criza din 1929-1933 a relevat faptul că această formă de organizare nu era aptă să asigure depășirea dezechilibrelor induse de criză (aproape două treimi din băncile comerciale americane au intrat în faliment pentru că nu exista un centru monetar, care le-ar fi putut salva în calitate de „împrumutător de ultimă instanță”).

Astfel, în anul 1935, Sistemul Federal de Rezerve a fost reorganizat prin crearea unui sistem care există până în ziua de astăzi. Cea mai puternică dintre cele douăsprezece bănci de rezerve, cea din New York, a fost (de atunci începând) responsabilă cu operațiunile monetare ale Consiliului Băncii Centrale și a funcționat ca și „împrumutător de ultimă instanță”.

Puse față în față, cele două modele de organizare bancară la nivelul unei uniuni monetare (ale unor state independente, respectiv ale unor state dintr-o federație) pot fi redate astfel:
Dincolo de reflectarea necesității creării unei uniuni cu un centru bancar comun, cei doi insistă și pe existența unui centru fiscal comun, capabil să conlucreze cu unitatea bancară centrală.
a) Lindahl era convins de faptul că o politică de creditare diferențiată (printr-o diferențiere a dobânzii băncii centrale principale în funcție de conjunctură și de nivelul ratei inflației din fiecare stat) nu va influența piața de capital din țările membre. Însă, era conștient de faptul că stabilitatea unei monede nu este asigurată doar de banca centrală, ci de colaborarea acesteia cu ministrul finanțelor, coordonând astfel bugetul de stat. Într-o uniune monetară a unor state independente, în contextul absenței unui centru fiscal comun, colaborarea trebuie să aibă loc prin acorduri între state, care însă nu vor avea aceleași efecte ca și în cazul contactului dintre ministrul finanțelor și banca națională a unei țări (de exemplu, divergențele dintre Comisia Europeană și Consiliul Miniștrilor de Finanțe Europeni – ECOFIN – referitoare la interpretarea corectă a Pactului de Stabilitate arată că temerile lui Lindahl au fost motivate).
b) Ciampi a opinat că, în cazul unei crize financiare puternice, dacă banca din New York nu deține destule resurse proprii pentru asigurarea operațiunilor de „împrumut de ultimă instanță”, aceasta poate fi sprijinită de către Ministerul Federal al Finanțelor din Washington.

Cu toate că necesitatea unei politici monetare diferențiate după modelul Lindahl nu a fost discutată de Ciampi, în modelul acestuia ar fi fost posibile operațiuni monetare de acel gen dacă împrumutătorul de ultimă instanță ar deține monopolul asupra emiterii monedei comune (băncile centrale naționale pierzând caracterul de bancă de rezerve); în Eurosistem lucrurile stau exact invers: bănci de rezerve sunt doar băncile centrale naționale, și nu B.C.E.; ca o consecință a acestui fapt este eliminată posibilitatea unei politici monetare diferențiate.

2. IMPACTUL VULNERABILITĂȚILOR INDUSE DE ACTUALUL STATUT AL B.C.E. Tratarea acestui aspect ne impune o abordare pe două paliere: a) al cadrului legal de reglementare și b) al realităților.
a) În ceea ce privește primul aspect, cadrul legal de reglementare precizează că Banca Centrală Europeană2 a preluat (la 1 ianuarie 1999) responsabilitatea implementării politicii monetare europene, așa cum este definită de Sistemul European al Băncilor Centrale. B.C.E. are dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote în Zona Euro. Principala misiune a B.C.E. este menținerea stabilității prețurilor în Zona Euro, astfel încât puterea de cumpărare să nu sufere din cauza inflației. Pentru a realiza acest obiectiv, B.C.E. efectuează controlul masei monetare din circulație (care implică, printre altele, și stabilirea ratei dobânzii în Zona Euro) și monitorizează evoluția prețurilor, asigurând evaluarea riscului pe care o creștere a acestora îl prezintă pentru stabilitatea în Zona Euro.
Independența B.C.E. este reglementată din două puncte de vedere: independența politică (care favorizează menținerea stabilității prețurilor) și independența decizională (relevă faptul că nici B.C.E., nici băncile centrale naționale și niciun membru al organelor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucțiuni din partea instituțiilor sau organelor Comunității Europene, a guvernelor statelor membre sau din partea oricărui alt organism).
Gestionarea financiară a B.C.E. este separată de cea a Comunității Europene. B.C.E. are buget propriu, iar capitalul său este subscris și vărsat de către băncile centrale naționale din Zona Euro.
b) Ca o consecință a celor enunțate se remarcă faptul că U.E.M. nu are un „împrumutător de ultimă instanță”, iar B.C.E. nu este o bancă de rezerve.

Deși Băncii Centrale Europene i s-a conferit rolul de instituție monetară centrală a sistemului euro, iar băncilor centrale naționale li s-a conferit doar rolul de executant de ordine (emise de B.C.E.), realitatea este cu totul alta. Un aspect care „irită” destul de mult este cel privind însemnele monedei euro. În cazul monedei euro (care au o parte națională), Consiliul Guvernator al sistemului Euro (respectiv, Consiliul B.C.E.) a hotărât (din anul 1998) ca de pe suportul material al monedei europene să lipsească identificarea concretă a băncilor naționale de rezerve emitente (de exemplu, în cazul bancnotelor de dolari băncile de rezerve emitente sunt clar specificate). De ce? Pentru că existau temeri față de o eventuală criză financiară a unui stat membru, în care bancnotele acestuia nu ar fi fost acceptate la cursul de paritate sau ar fi putut fi refuzate. Pe de altă parte, am arătat în capitolul anterior că deși nu există o precizare expresă a băncii emitente, identificarea acesteia se poate realiza prin caracterele alfanumerice din cadrul seriilor imprimate pe bancnotă (aspect care nu s-a dorit a fi adus la cunoștința tuturor).

În ceea ce privește B.C.E., pot fi delimitate cel puțin trei aspecte criticabile: a) independența, b) limitele inflației și c) poziția față de băncile centrale naționale.
a) B.C.E. a fost concepută să funcționeze independent de intervenția politică. Deși obiectivele, structura și atribuțiile sale au fost stabilite politic, deciziile cu privire la modul în care aceste competențe ar trebui să fie cel mai bine utilizate pentru a atinge obiectivele au fost lăsate la dispoziția B.C.E. Această independență a B.C.E. este văzută ca fiind nedemocratică, deoarece comportă riscul de a se îndepărta de interesele cetățenilor/economiilor statelor membre.
În altă ordine de idei, politica monetară comună pentru Zona Euro, dobânda de refinanțare și sumele de repartizat sunt hotărâte de către Consiliul Guvernator în care cei șaisprezece guvernatori ai băncilor naționale dețin o majoritate de aproape trei sferturi față de cei șase Guvernatori ai B.C.E. Rolul B.C.E. este limitat, constând în coordonarea hotărârilor Consiliului Guvernator și a operațiunilor de refinanțare a băncilor centrale naționale.
b) Unii critici susțin că obiectivele urmărite de către B.C.E. sunt neadecvate. Argumentul ce stă la baza acestei afirmații este acela că B.C.E. stabilește rata dobânzii cu scopul de a controla inflația, dar nu ia în considerare alte obiective, precum ocuparea forței de muncă și stabilitatea cursului de schimb. Astfel, practicarea unor rate de dobânzi scăzute au generat conflicte între reprezentanți ai statelor țărilor membre (precum cele dintre președintele Franței și oficialii Germaniei).
c) Pentru a nu figura ca prima bancă centrală din lume care, conform bilanțului său, nu este o bancă de rezerve, Consiliul Guvernator a hotărât ca opt procente din bancnotele emise de băncile centrale naționale să figureze ca bancnote ale B.C.E. și să fie menționate în balanța acesteia. Prin această manevră B.C.E. nu a devenit o bancă centrală „adevărată”. B.C.E. are dreptul de a emite bancnote, dar este exclusă de la operațiunile principale de refinanțare. Ea poate acționa doar în cazuri de excepție, cu acordul Consiliului Guvernator – instituția decisivă a Sistemului Euro. Judecând prin prisma modului de constituire a rezervelor, se poate aprecia că B.C.E. este o fiică a băncilor centrale naționale, care i-au pus la dispoziție capitalul, dar care este administrată de către cele opsprezece mame ale sale.

1 Otto Steiger (2004), Cei patru călcâi ai lui Ahile din sistemul Euro, Revista „Gând și credință”, dec./2004.
2 Site-ul oficial al B.C.E.

Sursa: Economistul.Ro