Este euro pentru Grecia un dar sau un cal troian?

Formula profetului din Eneida lui Vergiliu la vederea calului troian care avea sa distruga cetatea („ma tem de greci chiar si atunci cand aduc daruri”) pare sa revina in actualitate. Astfel, unele tari din Uniunea Europeana nu sunt de acord ca Grecia sa primeasca „daruri” nemeritate (adica sa fie salvata de la faliment) in conditiile unei abandonari a preocuparilor privind disciplina fiscala.
Criza din Grecia confirma, pentru cei carora le este inca necesar, ca U.E.M. (Uniunea Monetara și economica) devine nefunctionala in contextul unei asocieri monetare neuniforme bazate pe un sistem de convergenta rigid (fie el nominal sau real) si in absenta unei autoritati fiscale centrale, capabila sa corecteze dezechilibrele interne. Totodata, incapacitatea B.C.E. (Banca Centrala Europeana) de a indeplini rolul de imprumutator de ultima instanta, reglementarea partinitoare a activelor eligibile si lipsa unui birou de supraveghere a Eurosistemului devin dovezi clare care nu fac decat sa mai traga noi semnale de alarma privitoare la capacitatea acestuia de a asigura coerenta si progresul.

Noi nu putem afirma decat faptul ca, in ultimul timp, am asistat la o accentuare a decalajelor in interiorul zonei euro; vorbim de un decalaj in spatiu care evidentiaza doua modele: nordul axat pe sustinerea cresterii, economisire si excedente comerciale si sudul axat pe cheltuieli de consum si dependent de capitalul strain.

Nevoia de finantare a imenselor deficite ale statelor europene complica planul Bancii Central Europene pentru revenirea la politica monetara normala. B.C.E trebuie sa gaseasca solutii care sa se potriveasca atat Germaniei, cat si Greciei. Majorarea prematura a dobanzilor si absorbtia lichiditatilor din piata ar ingenunchea statele dependente de finantarea externa. In acelasi timp, trebuie sa se ia masuri pentru protejarea euro, care se afla sub presiunea atacurilor speculative.

In cele ce urmeaza, dorim sa orientam demersul nostru spre doua provocari: ce i se poate imputa Greciei, pe de o parte, si ce i se poate imputa U.E.M., pe de alta parte.

a) Ce i se poate imputa Greciei?

Manipularea statisticilor. Datorita faptului ca i-a fost acceptata intrarea in zona euro la un curs de schimb peste medie, s-a creat iluzia ca deficitul in euro si inflatia sunt la niveluri scazute. Apoi, pentru a nu afisa deficitul real, Grecia a calculat dimensiunea produsului intern brut luand in calcul si alte elemente decat cele cuvenite (precum veniturile din jocurile de noroc); astfel, asigurandu-se un ritm superior de crestere a produsului intern brut fata de ritmul de crestere a datoriilor, au fost mascate si slabiciunile finantelor publice.
O politica fiscala neadecvata. Odata cu intrarea in zona euro, Grecia a promovat o politica fiscala de relaxare, ceea ce a dus la o scadere a incasarilor fiscale ale statului, respectiv la agravarea deficitelor bugetare.
Lipsa preocuparilor de a controla mai riguros inflatia. Deoarece inflatia a fost mentinuta peste media zonei euro, a fost afectata competitivitatea economica; mai mult, economia a devenit dependenta de imprumuturile externe, iar deficitul de cont curent s-a adancit.
Comportament de „free ridrer”in materie de (re)finantare. Odata intrata in zona euro, Grecia a profitat de faptul ca pentru obligatiunile emise in euro a avut o dobanda mult mai atractiva comparativ cu angajamentele anterioare exprimate in drahme. Astfel, pentru a se finanta/refinanta, statul elen a emis obligatiuni in euro care au fost achizitionate de banci private din Germania, Franta si Elvetia. Desi asupra lor plana un risc sporit, aceste obligatiuni au fost tratate de catre B.C.E. intr-o maniera comuna, ca si obligatiunile emise de oricare alt stat membru.
Concret, comportamentul de „free rider” in materie de (re)finantare este evidentiat prin urmatoarea succesiune:

– statul elen emite obligatiuni exprimate in euro, avand o dobanda de risc sporita;

– atrase de nivelul sporit de randament, bancile sau institutiile financiare ale celorlalte state membre ale U.M.E. achizitioneaza aceste obligatiuni;

– la randul lor, creditorii depun aceste obligatiuni la B.C.E. si obtin finantare la cota de dobanda unica; astfel, asupra aceluiasi titlu financiar se obtin doua tipuri de avantaje: dobanda aferenta obligatiunilor emise de statul elen si refinantarea la cota de dobanda unica;

– castigator din aceasta relatie de vanzare-cumparare-plasare, statul elen, care reuseste sa-si finanteze deficitul, nu isi asuma consecintele negative ce decurg din decalajul de dobanda; acest decalaj de dobanda este suportat pe „spinarea” intregii U.M.E.

Tinand cont de comparatia dintre o uniune monetara bazata pe convergenta si o uniune monetara bazata pe substitutie monetara, putem afirma ca o uniune monetara bazata pe substitutie nu ar fi permis, in cazul Greciei, sa apara problemele cu care se confrunta in prezent. Grecia nu ar fi putut emite obligatiuni de stat in acest ritm, ar fi avut o politica fiscala mai restrictiva in ultimii ani, ar fi fost constransa sa aplice reforme structurale pentru cresterea eficientei economice si nu ar fi avut acces nelimitat la credite in moneda comuna. Altfel spus, o tara care participa la o uniune monetara bazata pe substitutie nu putea adopta un comportament de tip „free rider” pe costul celorlalti membrii.

Deficitul comercial cronic. In contextul actual, trebuie subliniat faptul ca problemele monetare apar si datorita practicarii unor deficite comerciale cronice ale unor tari din cadrul UME. Astfel, soldul negativ al Greciei nu poate fi consecutiv compensat prin investitii ale UE. In mod normal, tarile membre ale acestei uniuni monetare bazate pe convergenta trebuie sa aiba o politica comerciala si economica comuna, aceasta deoarece soldul negativ acumulat duce la anumite tehnici creative de finantare (ca in cazul Greciei).
b) Ce i se poate imputa U.M.E.?

Absenta unei autoritati fiscale comune. Realitatea a relevat faptul ca, in absenta unei autoritati fiscale comune, tarile membre pot emite titluri de imprumut (obligatiuni de stat) fara a se justifica vreunei autoritati avizate in domeniu. Posibilitatile de a obtine credite sau de a se refinanta in Eurosistem sunt prea putin analizate pana in prezent; datorita acestui fapt, apreciem ca obligatiunile necomerciale de categoria a II-a si obligatiunile de stat scurtcircuiteaza criteriile de la Masstricht.
In acest context, apreciem ca asa cum pentru intrarea in zona euro s-au impus niste standarde stricte, disciplina dupa intrarea in zona euro putea fi mai bine asigurata prin intermediul unei autoritati fiscale comune, dotata cu mijloace de constrangere si cu instrumente adecvate.

De exemplu, prin similitudine cu participarea fiecarui stat membru la formarea capitalului Bancii Centrale Europene*, se putea formula si un principiu de limitare a emisiunii de obligatiuni de catre stat (de exemplu, limita indatorarii prin emisiunea de titluri de stat pe termen lung putea fi stabilita prin raportarea la ponderea participarii economiei unui stat membri la economia zonei euro). Doar asa se putea preveni/limita erodarea autonomiei financiare a unui stat, utilizand astfel de instrumente de indatorare la termen.

Spre deosebire de standardele impuse la intrarea in zona euro (criteriile de convergenta), care se raporteaza la indicatori calculati la nivel macroeconomic (national), apreciem ca tocmai ce lipseste este reglementarea limitei de indatorare statala prin raportarea la indicatori calculati la nivelul Uniunii Europene. Astfel, pot fi eliminate atat suspiciunile de deformare a realitatilor (manipularea statisticilor – asa cum am numit-o anterior), cat si tentatiile la care sunt supuse statele membre in a culege roadele integrarii.

Lipsa reglementarilor privind circulatia obligatiunilor emise de statele membre.
Asa cum am aratat mai sus, comportamentul de „free rider” in materie de (re)finantare specific Greciei a fost permis tocmai datorita carentei in materie de reglementare privind emisiunea si comercializarea titlurilor aferente datoriei publice. In mod normal, in Eurosistem comertul cu obligatiuni de stat nu ar trebui admis sa se desfasoare cu un asemenea decalaj de dobanzi creat pe seama conditiilor de risc ale emitentilor, el fiind in defavoarea intregii U.M.E.

Acceptarea practicarii unor dobanzi reale diferite. In prezent, in zona euro, diferentele privind dobanzile reale sunt enorme. Ori, conform economistului canadian Robert Mundell, pentru ca U.M.E. sa fie „o zona monetara optima”, este imperios necesar ca dobanzile reale sa fie egale. Desi in majoritatea tarilor membre ale U.E.M. s-a realizat o convergenta aproape totala a ratelor dobanzii nominale la imprumuturile pe termen scurt si pe termen lung, ratele dobanzii reale au continuat sa fie divergente. Consecinta acestui fapt se traduce in argumentul conform caruia rata unica a dobanzii nominale stabilita de B.C.E. poate avea efecte reale foarte diferite de la o tara la alta.
Permisivitate din punctul de vedere al criteriilor de convergenta menite sa asigure optimizarea uniunii monetare. Asa cum am mai evidentiat, intrarea in U.M.E. a celor 17 state membre nu s-a realizat conform acelorasi standarde. Insasi Grecia s-a remarca printr-un mod original de intrare in zona euro. Mai mult, diversitatea economica, structurala, dimensionala complica situatia si indeparteaza zona euro de perspectivele de a fi (deveni) optima. Desi initial s-a acceptat ca tarile membre ale acestei uniuni monetare bazate pe convergenta trebuie sa aiba o politica comerciala si economica comuna, consecintele nerespectarii acestei rigori s-au facut evidente.
Lipsa unui creditor de ultima instanta. Desi Bancii Centrale Europene i s-a conferit rolul de institutie monetara centrala a sistemului euro, iar bancilor centrale nationale li s-a conferit doar rolul de executant de ordine, problemele aparute vin sa sublinieze inca o data insuficienta reglementarilor in domeniu. Desi are dreptul de a emite bancnote, B.C.E. nu a realizat nicio emisiune (opt procente din bancnotele emise de bancile centrale nationale figureaza ca bancnote ale B.C.E). Mai mult, B.C.E. este exclusa de la operatiunile principale de refinantare; ea poate actiona doar in cazuri de exceptie, dar cu acordul Consiliului Guvernator.

Si totusi…

Ca si cum realitatea nu ar fi suficient de evidenta, unii analisti nu au retineri in a afirma ca extinderea zonei euro trebuie sa continue. Totodata, insasi Comisia Europeana apreciaza ca va continua sa perceapa zona euro drept o forta de stabilizare politica si economica pentru tarile membre pe masura ce acestea ies din criza.

Desi este tot mai evident faptul ca apartenenta la zona euro va fi in avantajul marilor puteri (precum Germania, Franta), unele tari foste comuniste, care au intrat in U.E. in anul 2004, isi mentin preocuparile de intrare in zona euro, urmarind indeplinirea criteriilor de convergenta (deficit bugetar de maxim 3% din produsul intern brut, limitarea datoriei publice la 60% din produsul intern brut si asigurarea unei inflatii cu cel mult 1,5 puncte procentuale peste media celor trei tari U.E. cu cea mai mica crestere a preturilor de consum).

Firesc, se nasc mai multe intrebari: Ce relevanta mai au criteriile de convergenta? Cum pot ele contribui la redresarea zonei euro? Ce rost mai au angajamentele prin pacte de stabilitate daca ele sunt nerespectate? Ce garantii se ofera noilor veniti (eventual statelor mai mici si cu reprezentativitate scazuta la nivel de uniune) stiut fiind faptul ca marile puteri au in mana fraiele zonei euro si le utilizeaza de o maniera partinitoare?

* Capitalul BCE este subscris de bancile centrale nationale ale tuturor statelor membre. Partile subscrise de fiecare banca centrala nationala se calculeaza pe baza unei grile de repartitie. Aceasta reflecta ponderea fiecarei tari in totalul populatiei si produsul intern brut al UE (in proportii egale). Pe baza datelor furnizate de Comisia Europeana, BCE ajusteaza aceste ponderi la fiecare cinci ani sau ori de cate ori noi state membre adera la UE.

Sursa:www.corectnews.com