Impozitul pe avere – argumente pentru o înțelegere adecvată. De ce se feresc politicienii de acest subiect?

Pe fondul dezechilibrelor induse de criza economico-financiară, s-a readus în discuție oportunitatea introducerii impozitului pe avere. Cea mai mare parte a dezbaterilor/practicilor a avut în vedere impozitarea marilor averi. În căutarea argumentelor pro și contra, experiența altor țări a reprezentat punctul de plecare în fundamentarea acestei categorii fiscale.

Diferit de cele discutate până acum, am fost preocupat de a prezenta/cuantifica impactul introducerii impozitului pe averea netă având ca model experiența elvețiană; am în vedere un impozit pe avere periodic (deci sursă curentă de venit la un buget public), care ar trebui să ia în considerare capacitatea financiară a contribuabilului, conceput astfel încât să nu absoarbă, mai devreme sau mai târziu, baza impozabilă. Propunerea o consider pertinentă atâta timp cât știința finanțelor moderne admite că averea, ca și venitul, permite aprecierea capacității contributive a unei persoane. Aceasta, deoarece averea (respectiv, bunurile și veniturile ce o compun) certifică existența unor „rezerve” financiare care pot fi valorificate în interesul propriu al titularului (de exemplu, poate reprezenta o garanție suplimentară în cazul contractării unor împrumuturi sau pentru perfectarea unor tranzacții la termen).

Pornind de la faptul că, în România, cea mai mare contribuție la formarea resurselor fiscale o au impozitele pe venituri și impozitele pe cheltuieli (cele din urmă devansând participarea primelor, afectând mult echitatea fiscală), impozitului pe avere i s-a acordat o atenție minimă. Acest fapt a permis anumitor grupuri sociale acumularea unor averi consistente, nefiscalizate și nejustificate. Lacunele reglementărilor fiscale au fost exploatate de o manieră favorabilă acelorași grupuri sociale și au generat practici ilicite variate (începând cu achiziționarea unui autoturism și înregistrarea lui pe numele unui alt membru al familiei până la justificarea averilor pe baza moștenirilor).

Prin urmare, consider că argumentele în favoarea introducerii impozitului pe avere sunt: ameliorarea echității fiscale, urmărirea corectitudinii raportării veniturilor, evitarea sustrageri de la impozitare a averilor dobândite ilegal, responsabilizarea fiscală, reducerea evaziunii fiscale, facilitarea controlului privind impozitarea veniturilor (permițând comparații între declarațiile contribuabililor pentru diferite perioade fiscale) și, nu în ultimul rând, atragerea de noi surse de finanțare la bugetul de stat.

Practica fiscală a Elveției relevă că impozitul pe avere poate viza:

a) averea propriu-zisă – impozitul instituindu-se pe toate formele concrete sub care se prezintă averea sau numai pe anumite forme ale averii imobile; cele mai frecvente impozite așezate asupra averii sunt impozitele pe proprietățile imobiliare și impozitul asupra activului net deținut de subiectul impozitului, cu referire la întreaga avere mobilă și imobilă;

b) circulația averii – impozitul având drept obiect averea pentru care se transmite dreptul de proprietate între persoane; ca subiect al impozitului este persoana implicată fie în ipostaza de beneficiar al transmiterii dreptului de proprietate, fie în ipostaza de descendent al acestui drept; ca forme ale acestor impozite se întâlnesc: impozitul pe succesiuni; impozitul pe donații; impozitul pe acte de vânzare-cumpărare;

c) creșterea averii – impozitul vizând sporul de valoare pe care l-au înregistrat bunurile deținute în proprietatea individuală independent de eforturile făcute de proprietar, fără ca acesta să înregistreze vreo cheltuială pentru aceasta.

Spre deosebire, legislația românească nu cuprinde prevederi exprese cu privire la impozitul pe averea propriu-zisă. Reglementările legale fac trimitere la impozitarea separată a bunurilor ce compun averea unei persoane (clădiri, terenuri, mijloace de transport). În schimb, legislația românească reglementează expres o formă a impozitului pe circulația averii, respectiv succesiunea (Codul fiscal, cap. 8^1 Venituri din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, art. 77^).

Ca în cazul oricărui alt impozit, introducerea impozitului pe avere solicită unele schimbări, atât pe linie instituțională, cât și la nivelul comportamentului contribuabililor. Pe linie instituțională sunt avute în vedere:

a) adoptarea unor reglementări clare în baza cărora impozitul pe avere (diferit de propunerile de până acum de impozitare a marilor averi) să devină o resursă curentă;

b) reglementarea clară a operațiunilor ce cad în sarcina organelor fiscale (identificarea subiecților impozabili, stabilirea clară a obiectului și cuantumului impozitelor datorate), respectiv, a contribuabililor;

c) stabilirea de măsuri pentru evitarea sustragerii de la impunere a unei părți din materia impozabilă;

d) determinarea măsurii în care se justifică creșterea cheltuielilor de administrare fiscală (principala cheltuială antrenată de impozitul pe avere este cea aferentă verificării veridicității și exactității declarației de impunere privind impozitul pe avere).

La rândul lor, contribuabilii trebuie să își asume obligații. Cea mai importantă este obligația de disciplină fiscală. Practica frecvent întâlnită de înstrăinare a averii pentru a-i „șterge” urma nu ar mai funcționa. Contribuabilii care nu pot justifica averile pe seama veniturilor câștigate vor putea fi „corectați” fiscal. Tendința de a „ascunde” afacerile ilegale sau veniturile necuvenite (sustrase impozitării) va putea fi stopată. O altă răspundere atribuită contribuabilului este aceea de a-și autoevalua anual averea netă. Prin întocmirea declarației de avere de către fiecare contribuabil s-ar realiza o evidență mai clară asupra modalităților de dobândire a averii (achiziție pe seama veniturilor impozitate sau a „cadourilor”; astfel, impozitul pe avere ar justifica și instituirea impozitului pe cadouri). Pe baza declarației de avere se va putea urmări corectitudinea declarațiilor aferente celorlalte categorii fiscale (impozite reale și impozite pe venituri).

Prin similitudine cu sistemul elvețian, se poate realiza o configurare tehnică a impozitului pe avere ce servește ca bază pentru fundamentarea impactului bugetar.

Tabelul nr. 1. Configurarea tehnică a impozitului pe avere

 ^*) Estimarea s-a realizat ținând cont de:
– coordonate interne (venitul mediu anual pe gospodărie, ponderea alocării veniturilor pentru consum și investiții);
– coordonate externe (practicile celorlalte state care au introdus un astfel de impozit).

Pentru estimarea impactului bugetar al introducerii impozitului pe avere propun a fi luate în considerare două aspecte.

I. Impactul direct. În acest context, ne vom raporta la informațiile oferite de Institutul Național de Statistică pentru anul 2013 (calculele pentru anul 2014 nefiind finalizate). Conform evaluărilor, averea netă în anul 2013 a fost de 876 mil. lei, ceea ce înseamnă că, la un efectiv de 20 mil. locuitori, averea netă a fost de 43.800 lei/locuitor (cea mai mare parte a averii nete fiind reprezentată de active imobiliare, activele financiare deținând o pondere modestă).

Tabelul nr. 2. Impactul financiar direct asupra bugetului general consolidat

^*) Cheltuielile de colectare au fost calculate plecând de la costul mediu de colectare a veniturilor fiscale = 10.710,13 lei la 1.000.000 lei venituri bugetare(Raport de audit ANAF, 2010). Deși Strategia de administrare fiscală 2012-2016prevedea o scădere a costului colectării de la 1,1% în 2011 la 1,05% în 2014, iarStrategia fiscală 2013-2017 prevedea un cost al colectării de 1%, am preferat calculul cheltuielilor de colectare plecând de la o valoare certă.

Pentru analiza nivelului de suportabilitate al impozitului pe avere trebuie să avem în vedere mărimea averii nete pe locuitor (43.800 lei) și cotele de impozitare propuse. Pentru fiecare persoană ce deține o avere netă de 43.800 lei, sarcina fiscală va fi de aproximativ 22 lei/an (la o cotă de 0,05%), 66 lei pe an (la o cotă de 0,15%) și 88 lei/an (la o cotă de 0,2%). Atragem atenția că la estimarea impactului bugetar nu a fost luat în calcul un minim neimpozabil (așa cum se prevede în legislația majorității cantoanelor elvețiene). Dacă se va lua în calcul un prag minim de neimpozitare, atunci sarcina fiscală aferentă contribuabilului român se va reduce proporțional.

II. Impactul indirect. Conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, în anul 2014, cheltuielile medii lunare pe gospodărie depășesc cu puțin suma de 2.000 lei (respectiv, 800 lei pe persoană). Deși unele estimări apreciază că aproximativ 60%¹ din totalul cheltuielilor sunt cheltuieli nefiscalizate, vom lucra cu trei procente: 50%, 30% și 10% (adică, vom presupune că din totalul celor 2.000 lei, 1.000, 600, respectiv, 200 lei sunt cheltuieli nefiscalizate).

Achizițiile fără bonuri fiscale prejudiciază bugetul de stat cu neîncasarea următoarelor venituri: din TVA (24%); din impozitul pe profit (16%). Prejudiciul lunar estimat, determinat la 1.000 lei cheltuieli nefiscalizate, ajunge la aproximativ 400 lei pe gospodărie (240 lei din neînregistrarea TVA și 160 din neplata impozitului asupra veniturilor din vânzări), respectiv, 160 lei de persoană, respectiv 3.184 milioane lei pentru populația totală (19,9 milioane locuitori).

În cazul introducerii impozitului pe avere, contribuabilii trebuie să se mobilizeze pentru păstrarea documentelor justificative (facturi, bonuri fiscale) ce ar permite diminuarea corespunzătoare a bazei de impozitare aferentă impozitului pe avere. Prin urmare, cheltuielile nefiscalizate s-ar transforma în cheltuieli fiscalizate.

Tabelul nr. 3. Impactul financiar indirect asupra bugetului general consolidat

Cifrele din ultimele două tabele (2 și 3) relevă că impactul indirect al introducerii impozitului pe avere este mai mare decât impactul direct, efectul cumulat justificând introducerea acestui impozit. Admițând că estimarea impactului bugetar direct s-ar diminua corespunzător introducerii unui prag minim neimpozabil, justificarea introducerii impozitului pe avere se menține.

Pe fondul recentelor modificări fiscale propuse de guvernul României, care au antrenat reacții dure din partea mass-mediei și a mediului de afaceri, intenția noastră de a propune introducerea impozitului pe avere poate fi interpretată diferit.

a) În viziunea contribuabilului de rând, șubrezit în comportamentul său fiscal de instabilitatea legislativă și de subfinanțarea bunurilor publice, încercarea de a aduce în discuție introducerea unui nou impozit ar putea fi criticată în necunoștință de cauză. Subliniem că impozitul pe avere este un impozit direct, ce va ține cont de puterea contributivă. Marea majoritate a contribuabililor se vor regăsi în situația de a nu plăti acest impozit datorită introducerii unui minim neimpozabil (sau a unor deduceri suplimentare). În schimb, recentele propuneri fiscale relevă clar că favorizează proprietarii marilor averi, respectiv cei cu afaceri prospere și cu venituri mari (aceștia vor beneficia de eliminarea impozitului pe dividende, de plafonul pentru CAS, CASS, de creșterea câștigurilor prin reducerea TVA și/sau accize). În viziunea acestor propuneri, contribuabilul de rând este forțat să accepte creșterea presiunii fiscale la schimb cu promisiunea unei creșteri economice „cum nu a mai fost de la Guvernele Isărescu și Tăriceanu”.

b) Posesorii de averi dobândite în condiții mai mult sau mai puțin corecte, înregistrate pe cont propriu sau dispersate în cadrul familial, vor fi revoltați și vor face tot posibilul pentru a nu susține introducerea impozitului pe avere. Deoarece decidenții politici au preferat alte modificări fiscale care au împovărat (vor împovăra) contribuabilii cu venituri modeste, suntem tentați să-i încadrăm în această a doua categorie.

Invocarea faptului că unele țări au renunțat (în ultima decadă) la impozitul pe avere nu reprezintă un argument solid pentru neintroducerea acestui impozit în cazul României. Aceasta, deoarece țările care au renunțat la impozitul pe avere nu aveau un nivel de evaziune fiscală atât de mare precum România.

În contextul actual din România, în care preocupările și posibilitățile de sustragere de la plata impozitelor sunt dublate de incoerența și lacunele cadrului legislativ, considerăm că o astfel de inițiativă este oportună, nu doar ca măsură corectivă, ci și ca alternativă pentru găsirea de noi resurse publice.

¹http://www.wall-street.ro/editorial/678/Combaterea-evaziunii-in-viata-de-zi-cu-zi

Sursa: Economistul.Ro