Ipoteza socanta: Tezaurul Romaniei a ajuns la Berlin in 1918

„Aliatii nu au primit de la germani nicio cantitate de aur in contul Romaniei”, ii raspunde ministrul de finante francez Klotz lui Bratianu in 1919, perioada in care diplomatii romani faceau demersuri disperate pentru a da de urma aurului Romaniei, aparent blocat in beciurile Rusiei bolsevice.
Semnarea armistitiului ruso-german din decembrie 1917
Sursa imagine: Deutsches Bundesarchiv.jpg
Insa atat informatiile pe care le aveau politicienii romani ai vremii, cat si anumite prevederi din tratatele de pace semnate in al doilea razboi mondial contin indicii ca Tezaurul trecuse granitele Rusiei, catre Berlin. Nu neaparat fizic, ci, cel mai probabil, sub forma unor plati sau deconturi ruso-germane care s-au efectuat in contul aurului Regatului Romaniei.

“Tezaur?…Ce Tezaur?…Noi nu stim nimic despre acest Tezaur!”. Pare paradoxal, insa celebra replica a liderului sovietic Leonid Brejnev din 1965, cand delegatia romana a redeschis problema aurului in relatia cu Moscova, are parfum de credibilitate, mai ales daca e usor reformulata: „Noi nu stim nimic despre ce s-a intamplat cu acest aur”. E mai putin relevant unde este depozitat metalul pretios si esential cine detine documentele de proprietate, pe baza carora initiaza tranzactii sau se foloseste de instrumente financiare derivate din portofoliul de aur. Statutul juridic al tezaurului – anume cine, cum si in ce perioada a avut controlul asupra parghiilor prin care a efectuat tranzactii pe seama aurului Romaniei – este un „amanunt” ignorat de majoritatea investigatiilor pe acest subiect. Cel putin din punct de vedere teoretic, „componenta de metale pretioase” a Tezaurului – cele 93,4 tone – e o valoare abstracta pe pietele financiare, care ar fi putut fi vanduta si cumparata de mai multe ori pana astazi. Cum a inceput „calatoria” virtuala a aurului?

Mai multe documente istorice consultate de CorectNews contin indicii potrivit carora Romania ar fi renuntat la aur in urma Pacii de la Bucuresti din 7 mai 1918, aur pe care Germania l-ar fi primit de la Rusia in contul datoriilor consemnate in acordul financiar ruso-german din 27 august 1918. Informatia este consemnata de profesorul universitar si diplomatul german Ersnt Jäckh (1875-1959), care scrie in autobiografia sa (Stuttgart, 1960, p. 382) ca Romania a cedat aurul sau Germaniei prin Tratatul de la Bucuresti. Se pare ca aurul era deja, la acel moment, in custodie la Berlin, asa cum reiese din discutia premierului conservator Alexandru Marghiloman cu finantistul german Peterson, insarcinat sa supervizeze la Bucuresti activitatea Bancii Nationale in timpul ocupatiei germane din 1916-1917. Chiar daca Regele Ferdinand a refuzat sa promulge Tratatul de Pace cu Puterile Centrale, acesta ar fi putut avea efecte juridice vreme de sase luni, pana la momentul in care a fost anulat prin armistitiul dintre aliati si Germania, fiind ratificat de Germania si ulterior de Camera Deputatilor si de Senatul Romaniei. In cazul in care Romania ar fi obtinut inlesniri de credite pentru acest aur si a lasat aurul drept garantie, este posibil ca, dupa razboi, aceste efecte juridice (plati, garantii etc.) sa nu mai poata fi revendicate.

Controlul german asupra BNR-ului

Una dintre primele preocupari ale administratiei germane la Bucuresti, dupa ce a preluat controlul Capitalei la 6 decembrie 1916, a fost controlul asupra Bancii Nationale. Acest lucru explica si graba cu care s-a facut mutarea operatiunilor Bancii Nationale de la Bucuresti la Iasi, la 15 decembrie 1916 (imediat dupa evacuarea Guvernului), cu mentiunea ca „toate operatiunile care, dupa legea si statutele Bancii, se faceau la Bucuresti, se vor face la Iasi, unde va fi sediul Consiliului General si al celui de Administratiune. La Bucuresti se vor face numai operatiunile ce va hotari Administratiunea Centrala a Bancii”. Mentiunea este importanta pentru ca, asa cum reiese din „Notele politice” ale lui Marghiloman, ulterior nemtii au reusit sa blocheze, cu ajutorul centrului de comanda de la Bucuresti, anumite operatiuni ale sediului BNR de la Iasi. E un amanunt care releva ca nemtii au avut, totusi, controlul asupra BNR-ului, institutie care a avut dreptul sa dispuna si de aurul din Moscova – conform decretului autoritatilor instalate la Iasi: „Tezaurul este si ramâne proprietatea Bancii, care va putea dispune de el conform cu interesele ei si-l va putea inspecta oricând prin directorii si cenzorii ei”. Aceasta cu atat mai mult cu cat, in perioada ocupatiei, Germania a dus – dupa semnarea Tratatului de la Brest Litowsk din 3 martie1918 – relatii diplomatice cu Rusia bolsevica, iar Rusia a recunoscut ocupatia Germaniei, motiv pentru care s-au si efectuat operatiunile bancare cerute de Berlin.

Marghiloman scrie, in Notele sale politice, la inceputul lui ianuarie 1917: „Am stat de vorba cu Petersen. Mecanismul emisiunii lor este urmatorul: ei emit indefinit, pentru a plati soldele si tot restul. Pe masura ce se emite, tezaurul acopera la Berlin in marci. — Eu: „Dar reglementarea cu România?”. El: „Vom vedea la pace”.” Cu alte cuvinte, administratia germana tiparea moneda in Romania pentru cheltuielile curente, pe care o garanta cu aurul Romaniei de la Berlin. Demnitarii refugiati la Iasi golisera in urma lor aproape toate pusculitele bancilor.

„Peterson se mira cum Creditele nu au lasat cu ce sa se plateasca cupoanele titlurilor lor”, continua Marghiloman, „Pantazi, sechestrul Bancii de Credit, a luat tot cu el si n-a lasat decât 10.000 de lei la banca. Iar Banca Nationala nici nu mai are cu ce sa faca fata momentului.”

La cateva zile dupa aceasta insemnare, pe 5 ianuarie 1917, Banca Nationala e pusa sub sigiliu de germani – „s-au dat 10 minute personalului pentru a se retrage”, noteaza politicianul roman. Dupa care adauga ca BNR a fost redeschisa a doua zi, dar sub supravegherea unui delegat german.

Cel mai probabil, germanii cautau documente legate de tezaur, caci pe 5 martie o alta ordonanta a administratiei de ocupatie anunta ca Banca Nationala a fost pusa sub sechestru si inchisa pâna la noi ordine. „Ordonanta vizeaza faptul ca Tezaurul si majoritatea Consiliului nu sunt la sediu”, scrie Marghiloman.

La 6 martie, liderul conservator afla continutul imputernicirilor semnate de Col. Hentsch, noul sef de Stat-Major de la „Militar-Verwaltung”: „Administratorii-sechestrii trebuie sa se puna in posesia Bancii Nationale; sunt autorizati sa exercite toate actiunile pe care Banca le poate exercita si sa dispuie de tot avutul Bancii”(…) Spiess crede ca germanii vor sa se puna la adapostul emisiunilor abuzive care s-ar face la Iasi”.

BNR face, in continuare, emisiuni monetare, la dispozitia noii administratii – Marghiloman vorbeste, in aprilie, de suma de 250 de milioane, „o emisiune bazata pe aceste pseudo-imprumuturi si pusa la dispozitia administratiei”.

Drumul aurului

La 26 ianuarie 1918, Lenin sechestreaza Tezaurul Romaniei la Moscova, declarandu-l „intangibil pentru oligarhia romana”. Profitand, probabil, de sensibilitatea germanilor la acest subiect, fata de care manifestasera in trecut un interes direct, Alexandru Marghiloman se adreseaza lui Horstman, seful Directiei Politice a Misiunii germane din Bucuresti pentru a pune chestiunea tezaurului in discutie in timpul tratativelor de la Brest-Litovsk intre germani si rusi.

Propunerea a fost transmisa la Berlin fara a avea vreun efect practic, insa protocolul sau actele aditionale ale Pacii de la Bucuresti din 7 mai, care fac referire la cedarea tezaurului catre Germania (conform diplomatului Ernst Jäckh) ar putea fi o materializare a discutiilor ulterioare cu Berlinul pe aceasta tema. In fond, autoritatile romane avusesera o comunicare mai rationala cu administratia germana decat cu cea bolsevica. Este foarte posibil ca Tratatul, desi nu a fost promulgat de regele Ferdinand, sa fi produs efecte juridice din momentul ratificarii sale de catre Camera Deputatilor si Senatul Romaniei.

O alta posibila „pista” ar putea fi acordul financiar germano-rus din 27 august 1918, semnat in continuarea Tratatului de la Brest-Litovsk, care prevedea daune de razboi si anumite compensari pentru prejudiciile aduse investitorilor germani in urma infiintarii sistemului socialist in Rusia. Interesant de retinut e faptul ca primele transe de plati, achitate in septembrie catre Germania, insumeaza exact cantitatea de aur depozitata de Romania la Moscova in decembrie 1916: 93,4 tone de „aur fin”, pe langa alte 200 de milioane de ruble. Ulterior acordul a fost denuntat, iar platile ruso-germane sistate.

Intre timp, autoritatile romane au facut demersuri disperate pe langa aliati, pentru a obtine sprijin in chestiunea restituirii aurului. S-a vehiculat varianta cedarii dreptului de proprietate asupra tezaurului catre aliati, lucru care nu s-a materializat prin vreun document. In schimb, Romania a obtinut, in ianuarie 1918, o promisiune verbala din partea Frantei ca i se garanteaza suma de 310 milioane lei aur din tezaurul de la Moscova. Cheile de la depozitele unde se afla averea BNR si a altor institutii s-au plimbat de la consulul francez, la cel danez, apoi la consului Norvegiei.

Dupa razboi, conform armistitiului semnat la 11 noiembrie 1918 intre Germania, Franta si Regatul Unit (art. XIX), aurul ar fi trebuit sa fie predat puterilor Antantei care au declarat ca-l vor tine in custodie pana la semnarea unui acord de pace. Formularea exacta din armistitiu este: „Restituirea aurului rusesc sau romanesc capturat sau in aflat custodia Germaniei”.

Ipoteza ca aurul Romaniei ar fi ajuns cumva in mainile germanilor justifica indarjirea cu care diplomatii romani au facut aluzii directe la Germania in contextul demersurilor pentru recuperarea Tezaurului: “Guvernul imperial rus a dat un act de primire a sumelor si s-a declarat garant al intoarcerii lor; mai târziu, puterile aliate au dat de asemenea garantia lor. Poate n-ar fi de dorit sa i se ceara Germaniei, ca o categorie de despagubiri, dar dl. Danielopol considera ca faptul de a face Germania garanta a acestei restituiri ar putea avea ca efect prezervarea acestor bunuri si asigurarea lor”, citeste Danielopol din memoriul delegatiei romane de la Conferinta de Pace de la Paris din ianuarie 1919.

Legatura de cauzalitate intre „faptul de a face Germania garanta” si „prezervarea acestor bunuri si asigurarea lor” este extrem de nuantata si sugereaza limpede ca Germania are sau a avut acces direct la Tezaur.

La fel, I.I.C.Bratianu se intereseaza intr-un memoriu trimis la 23 iunie 1919 d-lor Clemenceau, Klotz si maresalului Foch daca aliatii au primit de la germani vreo cantitate de aur in contul Romaniei. Raspunsul ministrului francez de finante Klotz este negativ. „Dupa 1918 aceste valori nu se stie unde au ajuns; tot ceea ce a ramas a fost inapoiat Romaniei”, spune tov. A.N. Kosighin catre Ceausescu in 1965. Zece ani mai tarziu, BNR a trecut la stabilizarea monetara, pe care nu o putea pune in practica fara a scoate din activul bilantului sau valoarea de 315.179.980 lei, corespunzatoare aurului ratacit in Rusia bolsevica.

Cele 93,4 tone de aur din Tezaurul Romaniei nu au disparut, insa, odata cu evidentele din bilant. Indiferent unde este depozitat, aurul exista, circula, se tranzactioneaza si se multiplica. Spre exemplu, in cazul combinatiei Banca Fortuna – Bancorex, un document oficial privind intentia Rusiei de a retroceda aurul a generat un miliard de dolari peste noapte. „Ce sa va mai dam, untul care s-a topit?”, mai glumesc istoricii rusi catre colegii romani lor romani in studiul Tezaurului. Astfel, intrebarea corecta nu este unde se afla aurul, pentru ca el poate fi depozitat oriunde, ci cine si cum a actionat ca proprietar al aurului.

Sursa: www.corectnews.com