Ipoteze și scenarii privind mecanismul conversiei creditelor contractate în monedă străină

Cutremurul monetar pe urma aprecierii francului elvețian impune o dezbatere mai amplă asupra întregii creditări în valută din România. Frământările privind identificarea căilor, mijloacelor, posibilităților de ieșire din criză par a fi un laitmotiv al tuturor dezbaterilor privind perspectivele României. Ca alternativă la măsurile adoptate în prezent, pun în atenția decidenților politici posibilele implicații privind conversia tuturor creditelor contractate anterior în monedă străină și continuarea creditării exclusiv în monedă națională. Pentru cei ce înțeleg profunzimea acestei propuneri, admit că fundamentarea ideii de convertire a creditelor în lei trebuie să pună în balanță avantajele, dar și riscurile (consecințele) unei asemenea intervenții pe piața valutară.

Plecând de la experiența altor țări (de exemplu, Ungaria, care a interzis recent creditele în valută, sau Germania, care între cele două războaie mondiale a recurs la o astfel de tehnică pentru a eșalona datoriile), admit că pentru a se transpune în practică această tehnică se poate recurge la înființarea unei case de conversie (o instituție a statului aflată sub directa coordonare a BNR). Concret, această casă de conversie ar urma să preia toate creditele contractate în valută, convertindu-le în lei (la cursul zilei). Practic, mecanismul funcționării sale ar putea fi redat astfel:

ipoteze-si-scenarii-privind-mecanismul-conversiei-creditelor-contractate-in-moneda-straina-1

Introducerea în schemă a casei de conversie trebuie văzută în avantajul ambelor părți:

– pe de o parte, titularii de credite sunt feriți de riscurile valutare la care erau expuși inițial (ori de câte ori se înregistra o depreciere a leului);

– pe de altă parte, băncile creditoare sunt ferite de riscul nerecuperării creditelor contractate (ori de câte ori un debitor întâmpină dificultăți în rambursarea creditului contractat, banca este expusă riscului de nerecuperare a creditului).

Pentru o conversie mai facilă, prezumția în a asigura încrederea într-o astfel de operațiune este ca această conversie să nu presupună modificarea clauzelor contractuale aferente contractelor de credite încheiate între solicitanți și băncile creditoare. Ulterior, pe măsură ce funcționalitatea casei de conversie se dovedește a fi eficientă, oferind suficiente garanții de „bun platnic”, aceasta ar putea încheia înțelegeri la nivel global cu sistemul băncilor comerciale prin care se pot negocia eșalonarea creditelor, noi condiții de plată a creditelor etc.

Dincolo de avantajele pe care ar urma să le dobândească cele două părți ale contractului de creditare, trebuie să admitem că această tehnică poate avea implicații mult mai ample:

– poate favoriza însăși economia românească de ansamblu; practic, nu ar mai fi nevoie de un sprijin direct al leului (prin intervenții ale BNR), care ar putea apoi să fie depreciat treptat;

– poate reduce tensiunile sociale, deoarece o depreciere a leului nu ar mai afecta persoanele cu datorii;

– poate reduce considerabil riscurile valutare, deoarece această casă de conversie (garantată fiind de stat) ar putea chiar emite bonduri (obligațiuni) cu o dobândă preferențială în calitatea sa de fond de consolidare a tuturor împrumuturilor din țară.

În condițiile actualului sistem de creditare din România, s-a creat un adevărat cerc vicios, incapabil să ofere alternative de redresare. Iată, de exemplu, cum poate fi redat actualul mecanism:

1) în prezent, creditarea este blocată (din cauza costurilor sporite și riscurilor asumate);

2) mai mult ca oricând, economia este dependentă de credite (dar și într-o abordare generalizatoare se poate admite că o economie nu-și poate asigura creșterea, privată fiind de mecanismul creditării);

3) în condițiile reducerii finanțării (atât din venituri proprii, cât și din împrumuturi) se reduce și volumul consumului;

4) consecința directă a reducerii consumului o reprezintă scăderea veniturilor la bugetul de stat (știut fiind că cea mai mare parte a veniturilor bugetului de stat se constituie pe seama impozitelor indirecte instituite asupra consumului – TVA, accize);

5) insuficiența resurselor publice antrenează riscuri suplimentare de tensiuni sociale (pe fondul unor eminente falimente private);

6) din cauza incertitudinii induse de imposibilitatea rambursării creditelor anterior contractate, băncile vor lua măsuri noi de protecție, majorând suplimentar dobânda;

7) rigiditatea creditării blochează piața imobiliară și generează o subfinanțare a economiei (inclusiv a investițiilor).

În schimb, în condițiile creării casei de conversie și acceptării creditării doar în monedă națională, acest cerc vicios poate fi întrerupt deoarece:

1) se repun în valoare funcțiile leului ca monedă națională reprezentativă;

2) se elimină riscurile valutare la care erau supuși titularii de credite contractate în monedă străină;

3) se reduce gradul de utilizare a altor monede străine (din cauza experiențelor nefavorabile aferente împrumuturilor anterior contractate);

4) refinanțarea s-ar discuta doar la nivelul continuării creditării în monedă națională;

5) se creează premise pentru o deblocare a pieței creditelor, ceea ce ar reprezenta un impuls favorabil pentru economie;

6) prin negocieri, casa de conversie ar putea eșalona creditele oferind garanții suplimentare chiar și în perioadele în care s-ar putea înregistra reaprecierea leului.

Atunci când în 2010 am conturat această posibilă idee de conversie a creditelor în monedă națională (concomitent cu interzicerea creditării persoanelor fizice în monedă străină) și înființarea unei case de conversie care să asigure derularea contractelor deja încheiate în condiții de risc minim pentru ambele părți (titularul de credit, pe de o parte, și bancă, pe de altă parte), m-am gândit și la modul în care își va îndeplini misiunea noua casă de conversie. Pentru a deveni funcțională, o asemenea construcție trebuie să dispună de mijloace adecvate deoarece o asemenea instituție ar avea nevoie de fonduri sau garanții străine considerabile pentru a garanta băncilor private din România recuperarea împrumuturilor. Formarea capitalului casei de conversie trebuie să presupună aportul tuturor celor interesați (bănci comerciale, stat, alte instituții financiare); elementul central al acțiunii comune prin casa de conversie trebuie să rămână ideea sprijinirii leului pe piață. Casa de conversie poate fi și o oportunitate de investiție prin bonduri pentru investitori, care ar putea realiza câștiguri în condițiile deprecierii leului.

Concret, în funcție de aprecierea sau deprecierea leului, casa de conversie poate înregistra câștiguri sau pierderi; pentru a asigura continuitatea operațiunilor se impune a identifica sursele pe seama cărora se vor acoperi diferențele în cazul deprecierii leului.

Fondurile proprii, respectiv atrase, pe seama cărora s-ar putea finanța diferența rezultată ca urmare a deprecierii leului, ar putea fi reprezentate de: a) fondurile obținute ca urmare a investițiilor efectuate în nume propriu de către casa de conversie; b) câștigurile obținute ca urmare a aprecierii leului față de alte monede; c) contribuții ale băncilor străine care au un interes ca piața românească de credite să nu se prăbușească; d) fonduri constituite pe seama impozitării suplimentare a câștigurilor băncilor (impozit deja introdus în câteva țări din UE); e) venituri proprii realizate din investiții financiare; f) alte fonduri/garanții etc.

Prin prisma celor enunțate, admițând că au fost trasate atât aspectele de ordin organizatoric-funcțional, cât și implicațiile decurgând din însăși activitatea casei de conversie, apreciez că propunerea de mai sus este una viabilă, capabilă să ofere noi perspective economiei românești. Totodată, pentru a garanta reușita, se impune o decantare a priorităților actuale și o depolitizare a măsurilor de redresare a economiei.

Sursa: Economistul.ro