Mitul austeritatii impuse de Uniunea Europeana

Situatia Romaniei din ultimii ani se caracterizeaza printr-o crestere supraproportionala a consumului bazat pe credite, o productivitate scazuta, un sold negativ si o liberalizare destul de recenta a contului de capital.
Sursa imagine: sxc.hu
Plecand de la aceste considerente, suntem tentati sa apreciem ca primordialitatea nu mai vizeaza doar momentul intrarii in Eurosistem, ci si consecintele aceste decizii. Liberalizarea contului de capital dupa demararea mecanismului de crestere dopat cu credite, a asigurat ”scurcircuitarea” leului.

Evitarea acestor consecinte ar fi fost posibila printr-o politica monetara adecvata specificului economiei romanesti. De exemplu, in situatia in care se instituia obligativitatea pentru creditorii straini de a realiza depuneri de 10-30% la Banca Nationala a Romaniei (pentru a scumpi aceste credite straine) s-ar fi evitat supra-incingerea economiei. Pe de alta parte, prin limitarea creditarii doar la moneda oficiala a tarii, consumul nu ar fi crescut supraproportional fata de productie.
Deoarece mecanismele de aderare la U.E.M. intra in miscare destul de repede dupa intrarea in UE, tarilor membre noi le sunt „rapite” posibilitatile de finantare a deficitului prin cursul de schimb sau prin rata dobanzii. In cazul Romaniei, probabilitatea unui curs in depreciere a leului a fost cu usurinta prevazuta. Aceasta deoarece economiile tarii dar si salariile in lei trebuiau convertite pentru amortizarea creditelor contractate in euro. Pe de alta parte, consumul bazat pe credite in moneda straina a creat premise pentru favorizarea exportatorilor. Singura problema ce incolteste din aceasta dihotomie este data de faptul ca suportarea efectelor a fost pusa in sarcina consumatorului.
Din aceste interdependente se nasc, firesc, doua intrebari: Care sunt castigatorii Eurosistemului? Cine profita in Eurosistem de relatia concurenta/stabilitate?
Care sunt castigatorii Eurosistemului?
Care ar fi castigatorii in cazul in care Romania ar fi adoptat euro dupa modelul de substitutie monetara? Problemele incep odata cu elementele care initiaza cresterea economica: odata cu oferta abuziva de credite in moneda straina (euro) in Romania se ajunge la o inflatie mai mare decat la partenerul comercial care este atat furnizor al marfurilor cat si creditor al consumatorului. Aceasta inflatie, datorita cresterii, trebuie absorbita la sursa si nu poate fi exportata. Intr-un sistem clasic, de exemplu, in cazul in care comertul cu Germania ar avea un sold pozitiv si Romania un sold negativ, inflatia produsa in Romania prin creditarea abuziva a consumului s-ar „exporta” in Germania. Eurosistemul impiedica acest „recycling” inflationar, impunand tarii (odata intrata in Eurosistem) o fiscalitate restrictiva – ca unicul instrument de combatere a inflatiei. Instrumentele fiscale, insa, reduc competitivitatea tarii din punct de vedere fiscal, facand ca investitiile straine directe sa scada si sa scumpeasca forta de munca. Totodata, impozite mari reduc posibilitatea de acumulare de capital a firmelor, facand ca investitiile sa fie mai scumpe.
Raspunsul la prima intrebare formulata mai sus este: „surorile mai mari” (statele membre cu putere de influenta). In ceea ce priveste cea de-a doua intrebare, raspunsul este cu totul diferit (in sensul ca Romania ar fi avut mai multe avantaje si posibilitati de redresare) dar – cunoscand pozitia institutiilor U.E. cu privire la adoptarea unilaterala a monedei unice (redata in prima parte a acestei sectiuni) – ar fi pus in dificultate sansele de aderare la UE
Cine profita in Eurosistem de relatia concurenta/stabilitate?
Pentru a raspunde la aceasta intrebare vom analiza doua relatii: 1) relatia somaj-inflatie; 2) relatia dobanzi-inflatie. Aceasta analiza se impune deoarece succesul unei uniuni monetare depinde de cat de bine functioneaza pietele fortei de munca, de capital si de produse atat din tarile membre, cat si din viitoarele tari membre.
Plecand dinspre convergenta reala spre cea nominala putem sa admitem faptul ca somajul poate fi controlat prin schimbul valutar; de exemplu, cresterea exporturilor favorizeaza reducerea somajului. Invers, plecand dinspre convergenta nominala spre cea reala putem admitem faptul ca somajul poate fi controlat prin rata dobanzii; de exemplu, reducerea ratelor dobanzii (si cresterea volumului investitiilor) favorizeaza reducerea somajului. Atunci cand aceste instrumente nu pot fi folosite, flexibilitatea pietei muncii scade.
Fara instrumentul ratei de schimb sau al inflatiei/dobanzii, combaterea somajului poate fi realizata prin mobilitatea pietei muncii. Insa, aceasta mobilitate este franata de doi factori: restrictiile UE, care permit tarilor membre sa accepte sau nu migrarea fortei de munca; cauzele „naturale” precum limba vorbita, cultura, distanta etc.
1) Daca nu exista o piata a muncii cu o flexibilitate reala si in contextul absentei unei reprezentari sindicale comune, piata muncii se dezvolta diferit in statele membre, ceea ce afecteaza convergenta reala. De exemplu, daca in Franta se inregistreaza o crestere a salariilor iar in Germania o reducere a acestora, datorita convergentei reale Germania realizeaza o competitivitate mai mare pe piata fata de Franta, ceea ce afecteaza libera concurenta pe piata uniunii monetare.
Un alt exemplu relevant este acela in care doua tari inregistreaza solduri diferite ale balantei comerciale (negative si pozitive). In mod normal, pentru a echilibra situatia, s-ar decide devalorizarea monedei. Dar, daca cursul de schimb este fix atunci trebuie sa se caute alte mijloace. Daca nu se mai poate opera in spatiul intern, atunci – prin mobilitatea fortei de munca – se poate opta pentru „exportarea somerilor”. Insa, pentru o tara care are restrictii privind piata muncii (asa cum este cazul Romaniei), nici aceasta alternativa nu mai este realizabila. Practic, astfel de tari sunt private de mijloacele de interventie esentiale pentru a se redresa (si asta din cauza influentei tarilor puternice in politicile Uniunii).
2) Dobanda nominala practicata si cotele diferite ale inflatiei in zona euro duc la inregistrarea de dobanzi reale diferite. Diferente de inflatie inregistrate, in contextul unui curs de schimb nominal, au o influenta foarte mare asupra concurentei. De exemplu, pentru Romania, practicarea unor niveluri ridicate de dobanda se reflecta intr-o scumpire a capitalului de imprumut si apoi in scumpirea productiei; scumpirea productiei devine, mai apoi, generatoare de inflatie; efectul cumulat al ultimelor doua fenomene il reprezinta scaderea competitivitatii. In cadrul Eurosistemului, scaderea de competitivitate obliga Romania sa reduca inflatia in sfera ei de influenta (in sensul ca aceasta nu poate fi „exportata”, acutizand – in timp – crizele). Coreland aceste constrangeri, se genereaza ideea ca tarile membre trebuie sa adopte o politica de o asa maniera incat sa nu contravina sau sa lezeze interesele statelor puternice din cadrul UE.
Impactul franarii dezvoltarii datorita convergentei reale (prin inflatia marita) este mai mare decat impactul stimularii investitiilor prin dobanda euro. Abordata in context functional, dobanda reala nu reprezinta doar diferenta dintre dobanda nominala si inflatia actuala pentru produsele de consum. Aceasta deoarece, extrapoland sfera de influenta, deciziile de investire vizeaza un orizont viitor, iar dobanda reala nu mai poate fi determinata doar pe baza inflatiei actuale. De aceea suntem de parere ca un calcul al dobanzii ex-ante si nu un calcul al dobanzii ex-post ar trebui sa stea la baza deciziei de investire in viitor.
Cursul de schimb real poate impiedica dezvoltarea economica
In concluzie, caracterizarea sumara a situatiei create s-ar putea realiza prin urmatoarele cutume: a) cursul de schimb real poate impiedica dezvoltarea economica; b) instrumentele fiscale de stimulare a dezvoltarii sunt restranse; c) chiar si in contextul unei politici fiscale restrictive, cresterea cotei de impozitare a profitului (cu scopul de a combate inflatia) reduce si mai mult competitivitatea firmelor; totodata, cresterea gradului de fiscalitate limiteaza posibilitatile de creare a rezervelor si maresc dependenta de credite; d) desi inflatia este inevitabila pentru o tara in curs de dezvoltare, cresterea economica este franata de constrangerile privind nivelul prea ridicat al ratei inflatiei. Consecintele aderarii in contextul acestui plan de actiune coercitiv s-ar traduce prin dependenta fata de creditorii externi, cresterea preturilor, reducerea competitivitatii, presiunea asupra salariilor, absenta transferurilor de tehnologie etc.
Prin prisma celor relatate, raspunsul la cea de-a doua intrebare (cine profita de relatia concurenta/stabilitate) se contureaza de la sine (fiind asemanator raspunsului la prima intrebare). Desi Eurosistemul se doreste a fi o zona monetara constituita pe principii de optimalitate (in sensul ca prin bunastarea individuala trebuie sa se urmareasca realizarea bunastarii generale in conditiile unei distributii nepartinitoare atat a avantajelor, cat si a riscurilor), realitatea releva faptul ca marile puteri/ state, cauta sa-si maximizeze avantajele si sa distribuie, pe cat posibil, riscurile.
Zona euro este lipsita de solidaritate
Prin aceste exemple am aratat cum Eurosistemul devine vulnerabil prin insesi criteriile de convergenta reala (piata muncii reflecta cel mai bine aceste vulnerabilitati). Totodata, deducem si faptul ca exista o impartire a riscurilor si bunastarii foarte inegale intre tari dezvoltate si tari mai putin dezvoltate. Desi se doreste a fi un spatiu monetar inchegat (prin urmarirea respectarii criteriilor de convergenta) statele din zona euro reflecta o vadita lipsa de solidaritate. Exprimata plastic, aceasta lipsa de solidaritate poate fi redata prin sintagma: „daca un vapor se scufunda, atunci de vina este insusi vaporul si in niciun caz marea”. Daca in plan reglementativ problemele de convergenta reala sunt in subsidiar, pe piata aceste probleme devin categorice.
Suntem de parere ca un model de integrare monetara bazat pe substitutie monetara consimtita (pana la momentul integrarii in zona euro) presupune o politica sincera indreptata spre o Europa mai dreapta, un capitalism cu posibilitati de dezvoltare sustenabile si de durata. Si intr-un astfel de sistem monetar este firesc, din punct de vedere politic, ca numele monedei comune sa fie tot „EURO”, doar ca arhitectura nu ar fi bazata pe un pact de convergenta. Plecand de la o moneda forte, ancora a unei tari, tarile din jur adopta moneda cu numele nou, si participa in procesul decizional al autoritatii monetare a tarii cu moneda ancora. Astfel, treptat, moneda forte intra in noile state in functie de gradul de integrare a economiilor dornice sa participe la acest sistem, care vor sa benefice de o moneda comuna.
In cadrul unei uniuni monetare create prin substitutie monetara transparenta preturilor si reducerea costurilor de tranzactie sunt similare cu modelul Eurosistemului. Economia raspunde la socuri exogene prin piata marfurilor sau prin sistemul financiar si nu prin instrumente monetare. Un asemenea model asigura realizarea unui spatiu monetar unitar si o integrare foarte avansata. De ce nu se adopta un asemenea model in Europa? Aceasta intrebare este, desigur, foarte delicata.

Sursa: www.corectnews.com