Modelul islandez de depăşire a crizei: mixajul perfect între obiectivele de politică monetară şi cele de creştere economică

Tandemul inflaţie-creştere economică a făcut şi continuă să facă obiectul unor dezbateri deseori contradictorii. Subsumând roadele cercetărilor, se profilează ideea conform căreia rezultatul interacţiunii dintre inflaţie şi creştere economică nu este întotdeauna facil de prezis; dincolo de această opinie unanim acceptată se conturează altele două antinomice: mulţi economişti au admis că, în majoritatea cazurilor, economiile tind să crească într-un ritm mai rapid atunci când sunt însoţite de un nivel moderat de inflaţie; la polul opus se conturează ideea că inflaţia (din cauza) subminează creşterea economică, încetinind-o sau chiar stopând-o. Rezultatele contradictorii ale cercetării asociate a inflaţiei şi creşterii economice au impus lărgirea sferei de analiză, astfel încât să includă cât mai multe variabile cu impact asupra mediului macroeconomic. Aşa se face că, alături de alte variabile controlate prin politica fiscală, bugetară sau comercială, s-a impus cercetarea binomului anterior enunţat în contextul crizelor, admiţându-se că într-un astfel de context fragilitatea monetară creşte.

În Europa, în prezent, paleta cromatică a tandemului inflaţie-creştere economică este largă şi merge de la tonuri sumbre (cazul economiilor cu presiuni inflaţioniste de mai mică sau mai mare amploare, dar marcate de serioase dezechilibre macroeconomice) până la tonuri deschise (cazul economiilor a căror traiectorie denotă o revenire autentică post-criză tocmai datorită valorificării oportunităţilor create prin devalorizarea monedei proprii). Specific statelor din prima categorie este că slaba recuperare a economiilor este urmare a nivelului crescut de îndatorare (publică şi privată), carenţelor în funcţionarea sistemului bancar care au alterat echilibrul monetar, ratei reale de schimb ridicate, nivelului ridicat al şomajului etc.

Judecând prin prisma interdependenţelor dintre inflaţie şi creştere economică, reiese că situaţiile capătă conotaţii diferite, după cum fiecare ţară dispune de autonomie totală sau parţială asupra politicii monetare. De exemplu, pentru ţările din Zona Euro s-a admis că o piedică în calea relansării ar fi inflaţia care, fiind menţinută la un nivel foarte scăzut, face ca amortizarea datoriilor să fie foarte dificilă. Analiştii economici apreciază că responsabilă pentru situaţia creată este Banca Centrală Europeană, iar soluţia ar fi adoptarea unei politici monetare expansive.

În schimb, ţările a căror politică monetară nu este dictată de la nivel supranaţional au avut oportunitatea de a decide autonom calea şi mijloacele depăşirii crizei. Dintre toate ţările europene, exemplul Islandei este remarcabil. După o perioadă de creştere economică susţinută, Islanda a parcurs cea mai nefastă perioadă din istoria sa; din cauza gravităţii impactului, apreciată prin prisma efectelor economice, criza sistemului bancar islandez a fost clasată ca fiind cea mai virulentă din istoria lumii (luând drept criteriu de bază dimensiunea economiei). Cu toate acestea, evoluţia economică a Islandei a reuşit să se înscrie pe un trend ascendent, stârnind invidia celorlalte state considerate motoare ale economiei europene.

Fireşte, un astfel de exemplu impune o analiză atentă apriori şi aposteriori crizei. Astfel, în perioada debutului crizei Islanda era catalogată ca fiind o ţară cu o economie de tip capitalist, dar cu un sistem de asistenţă socială complex şi generos. Comparativ cu celelalte ţări nordice (Danemarca, Norvegia, Suedia), deşi în mărime absolută s-a menţinut în inferioritate, produsul intern brut al Islandei a avut o dinamică mai bună (la nivelul anului 2007 modificarea anuală a PIB-ului fiind de 4,9%, faţă de 3,5% în Norvegia, 2,6% în Suedia şi 1,8% în Danemarca). Datorită poziţiei geoeconomice, Islanda a dezvoltat un comerţ intra-industrial şi de tranzit, a protejat agricultura şi a stimulat exportul de bunuri cu valoare adăugată mare (trecând de la statutul de economie dependentă de exportul de peşte la o economie bazată pe o înaltă tehnologie şi diversitate, sectoarele dominante fiind: producţia de software, producţia şi distribuţia de produse farmaceutice, producţia de echipamente medicale, cercetarea şi dezvoltarea de biotehnologii, industria telecom şi high-tech). Exploatarea tuturor resurselor (inclusiv a resursei energetice bio, geo şi hidro) a dus la creşterea potenţialului economic; reformele fiscale, structurale şi de comerţ exterior au întărit capacitatea agenţilor economici de a intra pe noi pieţe europene/mondiale.

Reticentă faţă de aderarea la Uniunea Europeană (din cauza riscului de a pierde controlul asupra resurselor de peşte ca urmare a politicii comune), Islanda nu a neglijat cooperarea economică internaţională (fiind membră A.E.L.S., respectiv S.E.E.).
Modelul islandez de depăşire a crizei

Sistemul bancar a avut ca strategie de bază canalizarea creditului în economie la costuri avantajoase. Însă, neglijarea aspectelor de rating şi lipsa unui sistem de reguli stabil şi bine structurat, dar şi avântarea într-un mix de practici riscante au antrenat o puternică criză de lichidităţi; pentru redresarea situaţiei s-a adoptat soluţia creşterii ratei dobânzii la depozitele personale, atrăgând foarte mulţi deponenţi străini (în special britanici şi olandezi). Finanţându-şi expansiunea prin credite interbancare şi prin depozite de capital străin, sectorul bancar a devenit şi mai vulnerabil; ca urmare a arbitrajului neacoperit al dobânzilor s-a ajuns şi la supraevaluarea monedei naţionale (la începutul anului 2007 coroana islandeză fiind declarată cea mai supraevaluată monedă din lume).

La doar trei săptămâni după intrarea în faliment a gigantului bancar Lehman Brothers, trei mari bănci islandeze au fost naţionalizate (datoriile private devenind parte a datoriei publice). Prin decizie guvernamentală, costurile eşecului sistemului bancar au fost transferate asupra investitorilor (protejând populaţia). Totodată, s-a aprobat o politică de depreciere controlată a coroanei concomitent cu o politică de protejare a beneficiilor sociale (astfel încât acestea din urmă să nu fie afectate de măsurile de austeritate).

Următorii paşi au fost: a) consolidarea cursului monedei naţionale (care, lăsată necontrolată, ar fi dus la hiperinflaţie) şi b) prevenirea falimentului unui segment mare de agenţi economici (consecinţă a practicii de indexare a creditelor în funcţie de inflaţie).

Nefiind membră UE, Islanda s-a orientat către marii finanţatori externi. În căutare de proiecte (acuzat chiar de lipsă de legitimitate), FMI a valorificat ocazia de a-şi demonstra utilitatea pe plan economic şi naţional. În calitate de creditor, proiectul FMI s-a centrat pe: a) consolidarea fiscală pe termen mediu (prin adoptarea măsurilor de austeritate); b) dezvoltarea unui sistem de bănci fiabil; c) controlul capitalului şi a valorii monedei pentru a putea desfăşura legături financiare normale cu restul ţărilor.

Transformările rapide la nivel politic (guvernul islandez de centru-dreapta a demisionat ca urmare a crizei, lăsând loc unei coaliţii cu viziuni politice de stânga) au fost benefice deoarece noul guvern a negociat cu FMI şi a câştigat următoarele avantaje: a) neaplicarea planului fiscal în primul an de program şi b) implementarea progresivă a deciziei de reducere a cheltuielilor bugetare şi de creştere a taxelor. Scopul vizat al acestor negocieri a fost clar: a) asigurarea că mecanismele automate de stabilizare vor funcţiona la capacitate maximă şi b) asigurarea că pentru familiile cu venituri mici şi mijlocii şocul va fi atenuat (suportarea directă fiind atribuită segmentului cu venituri mari – segment ce reprezintă 10% din totalul populaţiei).

În al doilea an al programului de finanţare FMI, pentru a limita efectele austerităţii, s-au intensificat măsurile sociale (salarii mai mari pentru funcţionarii publici, conlucrarea cu sistemul bancar pentru amnistierea datoriilor gospodăriilor şi corporaţiilor până la procentul de 13% din PIB, acordarea de burse pentru reluarea studiilor etc.). Măsurile s-au bazat pe un mixaj între reducerea cheltuielilor şi creşterea veniturilor (prin creşterea fiscalităţii pentru anumite grupuri cu venituri mari, precum proprietarii de pescării). Totodată, resursele strategice au fost declarate resurse publice astfel încât, pe termen lung, să se asigure o bază pentru sustenabilitatea financiar-bugetară. Deciziile guvernamentale adoptate s-au bucurat de o susţinere populară masivă.

Ca efect al deprecierii coroanei (supusă unei devalorizări de aproape 50%), veniturile populaţiei au scăzut, dar scăderea a fost proporţională cu dimensiunea venitului.

Ca urmare a implementării măsurilor anterior enunţate (naţionalizarea băncilor, controlul capitalului, reconstruirea unui nou sistem bancar, limitarea efectelor măsurilor de austeritate), Islanda a fost menajată de efectele crizei europene a datoriei publice din anul 2010. Conform datelor oficiale (afişate pe site-ul http://www.statice.is/), în anul 2011 creşterea anuală a produsului intern brut a fost de 2,7%; în anul următor a fost de doar 1,5%, dar în anul 2013 a ajuns la 3,3%. Şi acestea în contextul în care rata inflaţiei mai mare de şase procente în anul 2012 a ajuns, în prezent, la doar 2,4%.

După trei ani de creştere economică (2011, 2012, 2013), prin experienţa sa, Islanda a adus dovezi în sprijinul ideii conform căreia deprecierea controlată a monedei (comparativ cu monedele de referinţă internaţională) poate susţine creşterea economică. Aceasta deoarece o monedă naţională devalorizată favorizează creşterea exporturilor, iar importurile sunt percepute ca fiind mai scumpe; astfel, consumatorii sunt ghidaţi către producţia/piaţa autohtonă a căror competitivitate este asigurată prin preţ. Stimulând consumul de bunuri/servicii autohtone se construieşte fundamentul unei dezvoltări reale şi solide a industriei proprii. Propagarea efectelor benefice nu se opreşte aici; ca urmare a dezvoltării economiei, respectiv, reducerii şomajului, se creează premise pentru creşterea masei impozabile (bunuri, venituri, tranzacţii), ceea ce se traduce printr-o creştere a veniturilor publice.

* * *

Cazul Islandei nu trebuie văzut ca un model standard de redresare economică deoarece nicio ţară nu se poate afla în circumstanţe identice care să impună aceleaşi manevre. Multitudinea factorilor ce acţionează asupra creşterii economice individualizează fiecare ţară în parte. Esenţiale din acest punct de vedere sunt: a) gradul de independenţă a politicilor naţionale macroeconomice (în special a politicii monetare); b) măsura în care ţările sunt dependente de importuri; c) voinţa politică (în sensul atingerii intereselor generale şi nu a celor particulare); d) capacitatea de armonizare a obiectivelor asumate etc. (de exemplu, obiectivul ţintirii ratei inflaţiei trebuie acceptat numai în contextul asocierii cu un nivel minim de creştere economică).

Sursa: www.economistul.ro