Un program economic în căutarea unui viitor președinte

Programul economic al candidaților la președinția țării se balansează între explicații pentru un trecut eșuat și o lipsă de viziune. Mi-am propus să schițez un program pentru care mai caut un președinte. Experiențele anilor ’80 ne-au dovedit că societatea nu mai este dispusă să accepte politica statului dirijist, îmbrățișând cu entuziasm tranziția la economia de piață. Deoarece eșecurile politicii economice au tergiversat crearea unei economii de piață funcționale, lozinca tranziției a fost abandonată, adoptându-se politica restructurării. Dacă perioada etatistă s-a remarcat printr-o industrializare forțată, perioada tranziției și restructurărilor s-a remarcat printr-o puternică dezindustrializare.

Anul 2014 obligă la regândirea și asumarea de noi angajamente. Prioritatea rămâne aceeași: valorificarea avantajelor economiei de piață concomitent cu delimitarea intensității intervenției statului în economie pentru a favoriza o alocare cât mai eficientă a resurselor naționale, respectiv pentru a asigura armonizarea intereselor statului cu cele ale sectorului privat.

Contextul economic (național, dar și mondial) al primilor ani din noul mileniu a impus reformularea ideologiilor politice pentru a răspunde cât mai bine noilor provocări. Adept al neoliberalismului modern, consider că, în prezent, libertatea pieței nu mai este suficientă, impunându-se – în anumite limite – acceptarea intervenției statale în sprijinul economiei. Dimensiunile intervenției statului în economie trebuie să se rezume la crearea unor structuri bine definite prin intermediul cărora politicile publice (respectiv politica economică) să asigure:
– flexibilitatea economiei naționale, pentru a spori nivelul de adaptabilitate la potențialele riscuri (crize, dependență de resurse, conflicte etc.);
– creșterea gradului de predictibilitate a fenomenelor economice și diminuarea volatilității fluxurilor financiare/valutare/materiale cu impact direct asupra economiei naționale;
– conservarea și/sau valorificarea superioară a resurselor naturale/financiare naționale (în condiții de sustenabilitate și eco-eficiență) și reducerea nivelului de vulnerabilitate la politicile mondoeconomice;
– reconsiderarea principiilor de politică fiscal-bugetară ca o soluție pentru redresarea economiei (punctul de plecare reprezentându-l echitatea fiscală).

Principalele argumente în favoarea asumării acestor obiective sunt experiențele pozitive ale statelor care au reușit să găsească soluții la noile provocări. Pornind de la exemplul Norvegiei (care deține în prezent cel mai mare fond suveran de investiții), consider oportună înființarea, în România, a unui fond național de investiții care ar urma să coordoneze două domenii:
– cel financiar, pentru a surmonta riscurile induse de datoria publică;
– cel al resurselor naturale, pentru a asigura o mai adecvată exploatare a resurselor naturale în interesul economiei naționale.

Atribuirea gestiunii celor două tipuri de resurse (financiare și naturale) unui organism public, învestit cu autoritate pe cele două domenii, ar permite eliminarea amenințărilor ce planează asupra economiei naționale (amenințări alimentate de interferența politicului în activitatea economică și financiară, respectiv, cele alimentate de dependența financiară de finanțatorii externi). Propunerea nu trebuie asociată sub nicio formă cu extinderea rolului statului în economie, ci trebuie privită doar ca un mijloc de prevenire a exploatării resurselor naționale în interesul altor state/persoane.

Pentru fundamentarea planului de reindustrializare a României mă voi raporta la un alt exemplu de succes – Singapore, stat recent industrializat; experiența acestui stat a adus dovezi că succesul unei economii este reflectat în rate de creștere înalte, inflație scăzută, un nivel înalt de ocupare a forței de muncă, un comerț exterior expansiv și echilibru financiar.

Pentru a rebalansa ponderea participării elementelor de fiscalitate directă și indirectă la formarea resurselor publice, consider oportună impozitarea averii după modelul elvețian. Contribuabilul de rând (cu venituri mici) ale cărui averi nu înregistrează creșteri spectaculoase în intervale scurte de timp nu trebuie să fie panicat de creșterea poverii fiscale. Din contră, acest impozit – vizându-i pe cei cu averi mari dobândite mai mult sau mai puțin legal – va permite atragerea unor resurse care să reducă tentația introducerii sau lărgirii sferei de aplicare a elementelor de fiscalitate indirectă.

Sursa: Economistul.Ro