De ce nu se doreşte recuperarea datoriei pe care Germania o are către România?
De numele economistului Radu Golban se leagă multe dezbateri din ultimii doi ani. Născut la Timişoara, pe 18 noiembrie 1973, acesta a emigrat, în 1988, în Germania şi, mai apoi, s-a stabilit în Elveţia. Prin documentarea pentru lucrarea sa de doctorat şi cercetările ulterioare, Radu Golban a descoperit o datorie a Germaniei faţă de România, care datează din perioada 1936-1945. Adusă la zi, datoria se ridică la impresionanta sumă de 19 miliarde de euro. Fără să pretindă vreun beneficiu material, Radu Golban a iniţiat un demers de convingere a autorităţilor din România că datoria există şi trebuie recuperată. Totul a culminat cu o iniţiativă apărută în Senatul României, de organizare a unei comisii pentru studierea problemei. Iniţiativa a fost însă respinsă prin vot, în decembrie 2011, în baza unui document al Băncii Naţionale, conform căruia au fost identificate date suplimentare, care infirmă datoria. Radu Golban continuă însă demersurile, bazându-se pe documente din ţară şi din străinătate şi mizând pe sprijinul popular. În acest sens, economisul a iniţiat şi o petiţie online, care a strâns deja peste 3000 de semnături.
Povestea de mai sus este deja cunoscută de majoritatea consumatorilor de presă din România. Pentru a urmări la zi desfăşurarea evenimentelor din jurul creanţei istorice, am purtat o discuţie cu economistul Radu Golban, din care reproduc doar câteva paragrafe.
– După votul din Senat aţi vorbit despre presiuni externe. La ce vă referinţi? Sau de ce s-ar teme politicienii din România să abordeze subiectul datoriei?
– M-am referit la o discuţie dintre mine şi domnul Virgil Stoenescu, care mi-a spus să nu-mi fac griji pentru că, în cazul în care doamna Angela Merkel se va enerva pe problema creanţelor, Mugur (Isărescu – n.r.) o va linişti. Nu cred că a putut să o liniştească. Ştiu din surse interne ale BNR, din perioada în care eram încă binevenit acolo, că doamna Merkel a făcut presiuni considerabile asupra României pentru a renunţa la acest subiect.
Serviciile secrete germane s-au infiltrat în băncile elveţiene, în anii 2006, 2007, 2008, şi au obţinut toate datele titularilor de conturi în Elveţia. Credeţi că printre aceştia nu se află şi politicieni români? Cancelara Merkel a oferit datele şi fiscului din alte state. A fost un mod indirect de a spune: „Ori vă supuneţi, ori noi avem toate datele politicienilor care au conturi în Elveţia şi îi putem şantaja.” Nu cred că există ţară care să nu aibă politicieni cu conturi în Elveţia. România nu a cerut Germaniei datele acestea. Există un potenţial de şantaj al politicienilor şi demnitarilor români prin datele din Elveţia? Dacă nu, de ce nu cere România aceste date? Ceea ce vreau să spun e că Germania are mai multe modalităţi de a exercita presiuni asupra politicienilor, fie prin informaţii de acest fel, fie prin şpagă.
Originalitatea demersului meu constă tocmai în intepretarea Tratatului de pace de la Paris, din 1947, Articolul 28, Alineatul 4. Tratatul precizează că România renunţă la toate pretenţiile împotriva Germaniei, existente la 8 mai 1945, cu excepţia drepturilor dobândite din tratate, contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939. Acordul nostru de cliring este un drept dobândit înainte de 1 septembrie 1939. Propoziţia următoare spune că „această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele”. La ce s-a renunţat? La toate drepturile ulterioare datei de 1 septembrie 1939. Limba română e limbă oficială a tratatului. Nu ar trebui să avem nicio reţinere să interpretăm textul tratatului şi să ne cerem drepturile.
