Deprecierea, ca alternativa la austeritate

Viata, UE si FMI obliga guvernul de la Bucuresti care dorea initial sa spuna „adio” austeritatii sa adopte totusi un buget numit „disciplinat”, dar care in mod sigur nu este doar pe gustul Domnului Hollande dar si pe gustul Doamnei Merkel. Sa ne reamintim ca timp de o vara subiectul suspendarii presedintelui devenise sinonim si cu sfarsitul austeritatii. Chiar daca la nivel european familiile politice apar doar in viziunea politicienilor de la periferia continentului, invocarea lor este la Bucuresti – in absenta altor argumente concludente – este mereu o sursa de legitimitate.
Ratiunea Domnului Ponta este cat se poate de simpla, precum a declarat sambata trecuta pentru Digi24, ca daca „presedintele Frantei a tinut la disciplina, nu la austeritate, dati-mi voie sa fac si eu la fel”. Am putea chiar crede ca prin jocul sau de cuvinte adesea plastic ne leagana cu un „doamne fereste” si cainta de s-ar putea chiar inghesui sub capotul Doamnei Merkel. Fanatismul austeritatii este totodata si o expresie a tensiunii intre dreptate sociala si legile pietei. Intentia acestei politici de austeritate impuse de Bruxelles este de a scuti statele din centrul Europei de costurile de transfer – oarecum firesti intr-o uniune care pretinde a fi si una politica – si de a face statele de la periferia Europei atractive doar pentru capitalul mondial.

Acapararea pietei si nu a cetatenilor este unica prioritate a politicii de austeritate, careia nici socialistii nu i se mai opun. Adeptii fundamentalisti ai acestui mecanism rigid al economiei minimalizeaza dreptatea sociala ca fiind una doar „politica” in sensul unei politici particulariste si atribuie economiei de piata calitatile unui model apolitic si incoruptibil. Ar fi fost de preferat sa fi avut o disputa cu UE nu pe seama unui conflict institutional ci pe seama unei politici bugetare curajoase, indreptate in primul rand spre echitate sociala.

Ceea ce adesea se uita, este faptul ca, in timp ce o piata functioneaza prin indecizie, o politica sociala – chiar una controversata – este rezultatul unor seturi de masuri active. Spre deosebire de deciziile politice care sunt puse pe seama politicienilor, deciziile pietelor par sa cada din cer. Supunerea popoarelor europene doar sub reguli economice, se manifesta ca un act de credinta, iar protestele sociale impotriva austeritatii par o miscare de insurectie. Destinul stabilit de fortele neoliberare si economice va rapi insa treptat si ultima farama de articulare politica, instaurand in Europa guverne tehnocrate fara chemare nationala. Acest proiect de reforme inutile va dura chiar mai multe decenii si va culmina in instrainarea politica a tarii, facandu-ne pentru prima oara in istorie pe urma unei credinte oarbe doar in legile economice, iobagi de buna voie.

In loc sa ne complacem cu aceasta politica neoliberala ar trebui sa ne reamintim de instrumentul de depreciere monetara. Dreptul la depreciere este o forma institutionala prin care guvernele la periferia Europei si-ar manifesta respectul fata de propriile popoare insaracite care ar putea forma o comunitate de destin economic. Daca o tara nu mai face fata economic, isi devalorizeaza moneda, deoarece reduce sansele de export a exportatorilor straini si sporeste sansele producatorilor interni. Ca urmare se creeaza oportunitati de investitii si locuri noi de munca in detrimentul fortei de munca a altor popoare. Altfel formulat, deprecierea impiedica ca tari competitive sa forteze tari mai putin competitive sa taie pensiile cetatenilor care oricum castiga mai putin, pentru ca o elita mica autohtona sa cumpere in continuare produsele tarilor competitive la cursuri fixe. O comunitate economica europeana cu cursuri de schimb variabile ar avea si avantajul ca nu ar mai fi nevoie de negocieri despre reforme structurale, compensari sau alte ajutoare. Ar pune sfarsit unei guvernari imperialiste a economiilor competitive asupra economiilor mai putin dezvoltate.

Deficitul comercial al tarii finantat prin credite externe este tributul Romaniei pentru mentinerea locurilor de munca in centrul Europei. Un bloc est-european anti-auster ar exporta – daca tot ne-a fost distrusa industria – in schimb inflatie, lasand ca reformele sociale sa fie platite de catre centrul Europei fara a mai fi siliti sa intindem o mana la niste fonduri ipotetice. Sa nu uitam ca decenii la rand Franta, Italia, Portugalia sau Grecia si-au permis sa finanteze o politica sociala generoasa prin devalorizarea monedei, lasand ca aceste costuri sa fie suportate de catre tarile cu economii performante ale Europei. A renunta la Euro nu inseamna a renunta si la Europa, dar ar asigura cel putin un minim de suveranitate fara de care democratia si echitatea sociala nu pot exista.

Sursa: www.corectnews.com