Este datoria Germaniei prea mare pentru creditori atat de necompetitivi?
Cu putin inainte de sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, prin februarie 1945, Adolf Hitler facea urmatoarea profetie: „Odata cu infrangerea Reichului…nu vor ramane in lume decat doua mari puteri capabile sa se infrunte – Statele Unite si Rusia Sovietica. Legile istoriei, ca si cele ale geografiei, imping cele doua puteri spre o confruntare, fie militara, fie economica si ideologica. Și aceste doua puteri vor deveni, atat una cat si cealalta, inamicii Europei; lucru inevitabil prin prisma acelorasi legi. Este de asemenea sigur ca cele doua puteri vor cauta mai devreme sau mai tarziu sprijinul singurei mari natiuni ce ramane in Europa, poporul german.” A fost mai devreme iar nu mai tarziu.
Cam in aceeasi perioada, Iosif Visarionovici Stalin dadea dovada unui vizionarism de aceeasi claritate afirmand: „Ideile sunt mai puternice decat tunurile. Noi nu i-am lasa pe inamicii nostri sa aiba tunuri. De ce le-am lasa ideile? In acest razboi fiecare isi va impune sistemul pana acolo pana unde vor putea ajunge armatele sale.” Asa s-a intamplat.
Cu putin inainte, prin vara anului 1944, secretarul american al trezoreriei, Henry Morgenthau Jr., intocmea planul ce avea sa ii poarte numele si care, spre a preveni renasterea amenintarii germane la adresa pacii europene, preconiza dezmembrarea Germaniei, confiscarea sau distrugerea intregii sale industrii grele si transformarea sa intr-o economie eminamente agrara. Pornind de la acest Plan, in septembrie 1944, Roosevelt si Churchill semnau un memorandum in care se afirma ca programul „vizeaza convertirea Germaniei intr-o tara cu caracter in primul rand agricol si pastoral.” A fost transformata intr-o tara super-industriala orientata spre export, Planul Marshall luand locul Planului Morgenthau.
Hitler si Stalin au vazut, deci, mai corect viitorul decat Morgenthau, Roosevelt si Churchill. Cu aproape saptezeci de ani mai tarziu Europa resimte consecintele materializarii acestei viziuni. Spre a o constata este suficient sa privim la criza economico-finaciara care matura Europa. Asa se explica de ce euroscepticismul creste direct proportional cu germano-fobia, cele doua fiind legate ca printr-un sistem de vase comunicante.
Documente secrete americane, date astazi publicitatii, atesta ca inca in 1941, deci inainte de intrarea SUA in cel de al Doilea Razboi Mondial, planificatorii politici de la Washington formulasera opinia potrivit careia daca America va fi obligata sa lupte dinnou impotriva Germaniei, ea va trebui „sa termine treaba nedusa pana la capat in 1918” cand a facut „greseala de a parasi campul de batalie prea repede”; respectiv va trebui „sa invadeze locul si sa distruga totul”, in asa fel incat sa fie eliminata „orice baza a revansismului militar” german. Unii vad in formula „capitularii neconditionate”, lansata ulterior de Presedintele Roosevelt, ecoul acestor judecati.
Germania a capitulat neconditionat, in cele din urma, dar a fost salvata de la ruralizarea fortata, prin efectul expansiunii sovietice, cu mana aceleiasi Americi care o condamnase. Hitler a avut dreptate – in sensul ca SUA vor face apel la Germania – intrucat Stalin a avut dreptate – in sensul ca armatele sovietice vor implanta sistemul sovietic pana acolo unde vor ajunge, respectiv in inima Europei.
Initial, alianta euro-atlantica a fost gandita spre a mentine America inauntrul sistemului occidental european, Rusia in afara lui si Germania la pamant. (Formula era: „America in; Russia out; Germany down.”) S-a vazut, insa, ca Rusia nu putea fi tinuta la poarta decat daca zidul german era solid. Deci, sus Germania!
Cu acest prilej s-a admis ca belicismul revansist german care dusese la declansarea celei de a doua mari conflagratii mondiale fusese si consecinta regimului sever si nerealist al reparatiilor impus Germaniei prin Pacea de la Versailles. Acel regim nu adusese mare lucru invingatorilor (caci nu existau instrumente eficace spre punerea lui silita in aplicare) dar dusese economia germana intr-o stare de faliment din care se putea iesi ori prin instrainarea activelor de interes national (cam acelasi lucru cu vanzarea insulelor grecesti, sugerata astazi Greciei de catre guvernul Merkel) ori prin exportul insolventei cu sabia (adica printr-un razboi pe care, din motive evidente, Grecia sau Ciprul nu si-l pot permite astazi).
Sanatatea economica a Germaniei iar nu falimentarea ei se definea astfel ca solutia cea mai eficace impotriva revansismului si revizionismului german. In plus, o Germanie puternica sub aspect economic insemna si un contributor important la efortul cerut Occidentului euro-atlantic de confruntarile Razboiului Rece. Mai mult inca, repunerea pe picioare a natiunilor vest-europene epuizate de obtinerea propriei victorii in cel de al Doilea Razboi Mondial (si solicitate acum de Razboiul Rece, pe punctul de a izbucni) putea fi obtinuta mai usor prin transferul pe baze comerciale al surplusului de productie germana exportat pe credit german, decat prin goana dupa despagubirile aferente bataliilor trecute. Decat sa fie pusa in situatia de a nu mai avea cum sa isi plateasca datoriile si sa incerce a obtine „iertarea de datorii” manu militari, era mai bine ca Germania sa contribuie esential la reconstructia postbelica a Europei punandu-si la bataie resursele materiale si umane spre a oferi exporturi ieftine, in conditiile mentinerii echilibrului bugetar intern. Asa s-a ajuns la construirea Comunitatii Economice Europene – Uniunea Europeana de astazi.
Pentru ca aceasta strategie sa reuseasca, pe langa gura de oxigen furnizata prin Planul Marshall, un pas esential dar mult mai putin mediatizabil, era scutirea Germaniei de plata datoriilor ei (in general iar nu numai ale celor de razboi). Lucrul s-a facut atat prin punerea creditorilor in situatia de a nu-si mai putea incasa creantele (cam asa cum se incearca in prezent cu deponentii la bancile cipriote) cat si prin punerea unor terti in situatia de a plati ei datoriile germane (asa cum s-a intamplat cu fostii aliati ai Germaniei abandonati in lagarul sovietic). Romania, tara care a inceput razboiul alaturi de Germania si l-a terminat alaturi de URSS (ajungand a fi privita finalmente de amandoua ca inamic) s-a aflat in ambele situatii. In acest sens, fara voia ei si fara a beneficia cu ceva, a creditat dezvoltarea postbelica a Germaniei.
Aceasta istorie se incheie – cel putin in partea ei „glorioasa” – cu criza economica izbucnita in 2008 si cu falimentele sau cvasi-falimentele Greciei, Ciprului, Italiei, Spaniei, Portugaliei etc. Este momentul in care, producand prea putin si cumparand prea mult din Germania, cu bani imprumutati in mare masura tot din Germania, tarile europene au ajuns in situatia de a nu mai avea cu ce sa isi plateasca datoria. (Cam tot asa cum Germania nu avea cu ce sa isi plateasca datoriile la finele celor doua razboaie care au devastat lumea secolului al XX-lea.) Se confirma, astfel, avertismentul potrivit caruia economia germana a crescut prea mare pentru o piata europeana care, desi extinsa rapid si in valuri dupa 1990, a ramas prea mica.
Dupa ce s-a refacut de pe urma razboiului si a realizat echilibrul de putere cu blocul sovietic, avand economia germana ca motor, Europa occidentala nu a mai vrut, nu a mai putut sau nu a mai stiut cum sa isi adapteze modelul la noua situatie, in mare masura creata de ea insasi. Sfarsitul Razboiului Rece cu iluzia victoriei occidentale si extinderea UE au ocultat si mai mult pericolele, alimentand visul unei bunastari durabile fara reformarea sistemului economic european. In locul unei politici autentice vizand coeziunea economica, sociala si teritoriala a uniunii, s-a continuat cu stimularea cererii dincolo de resursele dezvoltate spre a o face sovabila, astfel incat sa poata fi sustinute exporturile germane. Reducerea prin act politic a exporturilor romanesti, consecutiv lichidarii productiei creatore de surplusuri pentru export, este doar un exemplu al modului in care s-a realizat extinderea UE. El explica de ce, cel putin pentru noii membri orientali ai UE, politicile de integrare europeana au intrat in coliziune cu cele de crestere economica.
In atari circumstante, ideea care a permis ridicarea Europei occidentale prin actiunea motorului german, a ajuns ca, punand mai presus de solidaritate alimentarea cu orice pret a respectivului motor si subordonarea tuturor fata de exigentele sale, sa impinga UE in recesiune. Ideea care a vrut ca prin integrarea europeana a Germaniei, europenii sa nu se mai simta amenintati de Germania, se transforma astazi in sursa a germanofobiei europenilor. Iata de ce actuala criza a eurozonei (si a UE in general) este o criza de sistem. Ordinea economica a UE s-a prabusit si nu mai are cum fi reabilitata. O alta ordine este necesara. Cu cat intarziem in acest demers cu atat va creste germanofobia si odata cu ea, euroscepticismul. Ceea ce este periculos si frustrant pentru toti.
Cam aceasta a fost, din punctul meu de vedere, principala concluzie a conferintei privind cauzele euroscepticismului si datoria germana, pe care am organizat-o la Parlamentul European pornind de la cercetarile tanarului profesor Radu Golban – un roman din Timisoara cu cetatenie germana, stabilit in Elvetia.
Politica de austritate, „disciplina bugetara” si „responsabilitate financiara” impusa in prezent de Berlin pentru combaterea crizei, conducand spre reducerea deficitelor bugetare ale statelor membre UE, ieftineste creditul si astfel creaza noi posibilitati pentru cumpararea bunurilor germane cu bani imprumutati. Reducerea cheltuielilor nu genereaza, insa, crestere economica si locuri de munca. Or, in lipsa acestora puterea de cumparare scade. Descurajand, astfel, deopotriva dezvoltarea si comertul, „terapia germana” nu combate recesiunea. In ciuda declaratiilor, ea nu este o reteta economica ci una politica: cu pretul suferintelor sociale, instabilitatii administrative, distrugerii democratiei si dezagregarii natiunilor, se urmareste conservarea vechiului model de integrare economica europeana bazat pe exportul german, in speranta ca macro-echilibrele continentale se vor reface de la sine inainte ca UE sa apuce a se prabusi in cenusa altui razboi.
Pe de alta parte, problema „datoriei germane” fata de Romania dar si fata de altii (spre pilda Grecia) nu este de natura juridica ci tot politica – asa cum observa profesorul Albrecht Ritschl, de la London School of Economics, cu prilejul conferintei amintite. Cu alte cuvinte ea nu poate si nu este intelept a fi pusa in termenii aritmetici ai drepturilor si obligatiilor avandu-si sursa in acorduri si operatiuni trecute, ci in parametrii algebrici ai unui mecanism politic nou, circumscris de un animus cooperandi (dorinta de a coopera) autentic si bazat pe o reala afectio societatis (aportarea resurselor in interes social iar nu in logica jocului de suma nula intre asociati). Prin acest mecanism resursele si datoriile germane ar urma sa fie puse intr-un cos comun cu resursele si datoriile celorlalti membri ai UE spre a se ajunge la o dezvoltare comuna in conditiile in care pe piata unica europeana diviziunea intre exprotatorii prin excelenta si importatorii pe credit dispare.
A urmari acum stingerea vechii datorii germane pe calea „reparatiilor”, adica a pretentiei la despagubiri, poate arunca in aer Europa politica. O asemenea abordare este contraindicata. Ceea ce se poate cere rezonabil este, in primul rand, o reparatie intelectual-morala. Astfel, Germania ar trebui sa scape de tentatiile grandorii wagneriene recunoscand ca inclusiv ea a fost candva falita si ca a fost scoasa din impas, fie si involuntar, inclusiv de catre unii din falitii de azi. De aceea nu are legitimitate spre a da lectii altora. In schimb, si acesta este al doilea aspect, ea are obligatia, egala cu interesul sau national, la o compensatie politico-economica; adica obligatia de a contribui la coeziunea Europei politice facilitand iertari de datorie ale celor aflati in prezent in dificultate financiara, acceptand sindicalizarea datoriilor la nivel european, sprijinind sporirea fondurilor de coeziune si deci a bugetului UE, precum si participand cu buna credinta la construirea unei guvernari economice europene care sa elimine nu doar competitia economica intre natiuni ci si decalajele de dezvoltare intre ele. Astfel va restitui in echivalent (politic) ceea ce a primit.
Ca Germania va proceda astfel, este deocamdata incert ori chiar improbabil. Foarte probabil este, insa, ca multe guverne, precum cele ale Romaniei, care au renuntat la demnitatea si securitatea nationala de dragul pastrarii puterii in tari tot mai sleite de putere, nu vor spune o vorba care sa indispuna Berlinul. Și cert este ca, daca lucrurile vor merge tot asa, UE se va transforma din acel templu al pacii care s-a voit si a reusit a fi, intr-un alt mare teatru al razboiului.
Sursa: www.corectnews.com